Oricât am nega, trebuie să recunoaștem că pentru unii iubirea se negociază în termeni de marketing. Pe vremuri, piața amorului era hora duminicală, că doar nu credeți că învârtitura era vreun curs de coregrafie?! Era cunoaștere, selecție, idilă, amor, căsătorie.
Acum nu mai întindem hora mare, dar mergem la cha-cha-cha sau tango. La horă, alegeai gratis, acum alegi cu abonamente anuale, că doar cine îți garantează că vei cunoaște amorul, pardon!, pașii, după câteva ședințe.
Cine nu mai mergea la horă însemna că s-a pricopsit cu norocul iubirii. Cine nu mai merge la cursul de tango înseamnă același lucru. De ce nu aleg oamenii lecții de dans solo?! Break dance, de pildă. Pentru că iubirea are nevoie de doi. La un tango, speri să-ți găsești partenerul cu dinți puternici, capabil să muște trandafirul, cu țepi, cu tot. De nu izbutește, te încurajezi că nu l-a ținut placa.
Sunt femei care merg la dans în căutarea firească a iubirii, să lăsăm snoava cu ”socializarea”, că sporovăim toată ziua. De la copii la liftier, de la vânzătoare la colegi, toooot socializăm, dar, vai!, constant ne cramponăm ”Of, Doamne, cât de puțin socializăm!”. S-o zicem p-aia dreaptă, noi vrem să iubim, să fim iubiți de cine vrem noi, să fugim de ne scapără picioarele, nu de dans, ci de singurătate.
Adevărul e că între job și casă nu prea ai unde să cunoști pe cineva. Mai e câte unul, care te pironește cu privirea preț de-un semafor, el, în automobilul personal, tu, în tramvaiul colectiv, privindu-l de sus, de la înălțimea scaunului-gălbenuș.
La Operă, nu e ok nici măcar să aplauzi, dar să mai vorbești cu vecinul de scaun. La cinema, cinci oameni sunt răsfirați în toată sala, doar nu sari scaunele să îl cauți. La gym, fiecare nădușește pe barba lui, cozile comuniste nu mai există. Nu mai ai o șansă nici la ședința cu părinții divorțați, că și acolo există o mămică naratoreasă care a smuls microfonul dirigintei pentru niște ore și nu-i chip să auzi, pe unul sau altul, ce idei îi mai circulă prin cap.
Clar, soluția e să te înscrii la dans! Plătești abonamentul, dansul de societate e pe doi, deci, vrea, nu vrea, n-are de ales, te ia în brațe. Nuuuu, nu că ai vrea tu! Dar dacă l-a pus instructorul, treacă de la tine.
Faci abonamentul, logica ta e cam așa: merg la tango sau cha-cha-cha, mă trec toate nădușelile să învăț pașii și, gata, îmi găsesc alesul, ne mutăm împreună și va fi, întotdeauna, cineva în casă când răsucesc cheia în ușă. Și tangoul?! Păi îl uităm, că doar nu frecăm cratițe în ritm de tango.
La fața locului te prinzi că logica asta cu abonamentul nu merge cu angajamentul. Pragmaticii sunt cei mai abili exploatatori de pretexte romantice. Tu să fugi de ăla care dansează cel mai bine! E veteran pe-acolo. Înseamnă că a stivuit abonament peste abonament, ca să treacă prin multe case și a tulit-o, întotdeauna, la primul susur de apă cristalină peste cratița năclăită. Însă, aia care dansează cel mai bine a stivuit abonament peste abonament, n-a avut norocul nici măcar să-i vadă vreunul o cratiță cât de mică. Of, și câte are, la naiba! Ambii, abonamente anuale, dar el vrea femeile, ea vrea bărbatul.
Să ne înțelegem, femeia după o vârstă, nu îmbatrânește singură, înconjurată de o lume criogenizată în poza de nuntă. Doar că unii bărbați liberi, leat cu ea, se tolănesc în criza de 40 care ține doar până la 60, cerșind neobosit confirmări. Am putea crede că este vorba de zvâcul de vânatoare, bată-l vina, însă, în picioare lungi, stă și urmatorul adevăr: incapacitatea lui de a reinventa femeia, de a depăși perioada în care bebelușul are o trompetă înfiptă în gât, în care nevasta urlă “Adu, naiba, biberonul ăla!”, în loc de ”Necinstește-mă, acum și aici!”
Psihologii spun ca adepții donjuanismului sunt bărbați incapabili să reacționeze la stimulii aceleiași femei, a la longue. Adicătelea, un Don Juan nu înseamnă un curtezan de top, ba, dimpotrivă.
Iarna, de pildă, aruncați un ochi în mașinile altora, unele priviri zic ”Of, a naibii zăpadă!”, altele, “Ah, ninge ca-n povești!”. Fără să mai spun că același bărbat poate trece de la Of la Ah iarna!, în câteva ore, dar cu altă femeie.
Însă, iubirea-iubire din destin vine oriunde, la chioșcul de ziare, în lift, la dans, la nedans.
Să facem abonamente la lucrurile care ne plac, pentru sufletul nostru, pentru mintea noastră, că iubirea aia bună, oricum, te găsește ea. Știi de ce te găsește?! Pentru că faci ceea ce îți place și asta se vede dinafară, atrage, fără vorbe. E ca în replica aia clișeu: ”Îmi e bine oricum. Dar cu tine, mi-ar fi mai bine.”
Altfel, risipire de energie, de ani. De viață.
