Eu când merg într-un loc din trecut, nu mă gândesc la cineva anume, pentru că oamenii iubiți sunt, oricum, toți, neuitați și îngrămădiți în sufletul meu. Eu când merg pe undeva, o fac doar ca să nu mă uit pe mine.
Când merg la casa părintească, mă gândesc la mine, copil cu o mie de jocuri inventate.
Când merg la școală primară, mă văd pe mine școlărița infernal de guralivă.
Când merg în Grozăvești, mă văd pe mine îndrăgostită, nevoie mare.
Când merg pe lângă maternitate, mă văd pe mine, mamă, cine ar fi crezut că sunt în stare?! 🙂
Când merg pe lângă un loc în care am muncit, mă văd pe mine penibil de perfecționistă.
Însă, atunci când merg la biserică, nu mă mai gândesc la mine, nu merg de frica vieții sau a morții sau cu o agendă de imperative și solicitări. Merg pentru a mulțumi, pentru că, în toate versiunile mele, copil-tânără-soție-divorțată-mamă, El a fost acolo.
Merg să Îi mulțumesc că nu a obosit cu una ca mine.
