fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Profesor și elev sau om cu om?!

de

Senzația mea este că, în vremurile astea, vocea elevului se aude mai tare decât cea a profesorului. De la curtea școlii, la ședința cu părinții, de la TV, la surse social media. Această stare cred că este posibilă pentru că profesorul, rarisim, este întrebat despre cum gestionează dialogul cu noua generație.

Profesorul a devenit o notă de subsol la o pagină scrisă de unii copii, doldora de certitudini și de arătătoare care-l împung din toate părțile. La o pagină scrisă de părinți care au copii ”extra, super, ultra” și cer socoteală profesorului.

Dacă determinarea de a învăța vine din genă, de acasă sau de la școală, rămâne o chestiune, încă, fără răspuns limpede. Sunt copii săraci care și-au pus pantoful ”de sus” la intrarea în facultate. Mai sunt copii de intelectuali în care formarea lor a devenit o prelungire a mediului din casă. Și mai sunt și copiii care consideră că au avut noroc să învețe cu un anume profesor care preda pe înțelesul lor. Pentru că există și această posibilitate  – atunci când un copil are note mari, la majoritatea materiilor, însă la una, mică, problema se află în curtea profesorului care-și face meseria doar de dragul zilei de chenzină.

Orice carte te duce la o altă carte, orice idee deschide alt snop de idei. Este o dinamică ce ne înnobilează viața în spiritualitate, găsind, mai apoi, spre viața matură, noi sensuri în percepțiile despre realitate. Curiozitatea stă la baza acestei formări, dorul, tânjeala după informație nouă.

Am ales să ne răspundă un profesor de limba și literatura română pentru că predă o materie pentru bacalaureat, pentru că este limba în care ne bucurăm sau plângem în orice colț al lumii, și, nu în ultimul rând, pentru că limba de tip ”chat”  – ”cu plă”  în loc de ”cu plăcere”,  ”frumi” în loc de ”frumos”, ”un lucru ”gen”,  ”îți dau block”, a ajuns și în conversația cotidiană, dincolo de internet.

Iar rânduirea igienică a ideilor la bacalaureat nu mai are nimic în comun cu vocabularul din telefoane, cuvinte jupuite și emoticoane colorate. Sunt niște extreme incredibile – istețimea de a jongla cu aplicații pe computer, gândirea matură a acestei generații, dar incapacitatea de a relata un fapt banal de la școală într-un discurs coerent și atractiv pentru interlocutor.

Nu mai știm să vorbim în limba noastră, ne aruncăm în englezisme, nici alea stăpânite gramatical. Există un registru familiar, unul literar și altul curent. Impresia mea este că a apărut registrul ”chat” care le-a înghițit pe celelalte.

Așa că am vorbit cu Isa Toma, profesoară de limba și literatura română, ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă.

 

Ce diferențiaza profesorul de școală veche de cel de școală nouă?

Cred că profesorul de „școală nouă” s-a dat jos de pe „piedestal”, conștient fiind de faptul că nu este deținătorul cunoașterii absolute, a înțeles că tinerii de azi au nenumărate și inepuizabile surse de informare și, poate mai ales asta, că este în primul rând om și abia apoi profesor. Este mai degrabă o sursă de inspirație, un model, un leader chiar și pentru asta trebuie să se conecteze în primul rând la sufletul copilului și abia apoi la mintea acestuia.

Cum determinăm un copil să citească opere clasice din programă, cu descrieri interminabile? O masă descrisă în trei pagini, pentru o generație setată pe viteză…

Deviza mea este următoarea: „ca să iți placă să citești, trebuie să îți placă ce citești”. E dificil pentru orice om care nu are exercițiul lecturii, să citească opere clasice „de referință”, din prima încercare. Așadar, deși știu că este un loc comun ce o să spun în continuare, plăcerea/tihna/savoarea lecturii se învață în copilărie, poate chiar în prima copilărie, ca să poți să ajungi să citești în adolescență sau mai târziu capodoperele literaturii de oriunde ar fi ele. Cât despre descrierile interminabile, Daniel Pennac, un savuros scriitor francez spunea că este dreptul cititorului să sară peste interminabilele pagine descriptive.:))

Mă gândesc că programa nu se poate reseta pentru că profesorii ar trebui să se conecteze la noi bibliografii, o nouă abordare, o nouă pedagogie.

Așa este, ar fi un efort, însă această inerție care pare să fi cuprins conectarea cu prezentul și cu ceea ce se întamplă astăzi în literatura română, este extrem de dăunătoare. Pare, într-adevăr, că în programa școlară, cel putin în cea destinată liceului, literatura română s-a oprit undeva la începutul anilor 80. Și, totuși se scrie atât de mult și de bine astăzi…

Cum prevenim absenteismul?

Asta este o întrebare la care nu cred ca ți-ar putea răspunde nici forurile abilitate ale UE. Este o criză în educație care cere un soi de Neo-Iluminism, o reconfigurare sau repoziționare a individului fată de educația instituționalizată. Ce pot să spun din experiență directă cu acest fenomen este că e foarte dificil să găsești soluții când nu înțelegi foarte bine cauza, de fapt cauzele și că așa cum se întâmplă în istoria omenirii, această criză ne va determina, sper, să mai urcăm o treaptă… Încercăm să contribuim la reducerea fenomenului printr-o deschidere către metode non-formale și prin înțelegerea faptului ca e nevoie de o schimbare de paradigmă pentru că numai o privire holistică asupra fenomenului poate să ne apropie de găsirea solutiilor…

Cum gestionează un profesor relația cu un elev recalcitrant?

Am trecut de câteva ori prin astfel de situații și, de fiecare dată, am „rezolvat” situația tratând problema și persoana cu respect și cu dorința de a înțelege resorturile interioare ale unei reacții de acel fel.

De ce avem nevoie de meditații?

Poate pentru că asigură un confort psihologic atât copiilor cât și părinților. Și pentru că imprimă elevului un anumit ritm de învățare pe care singur, daca nu are exercițiul studiului invididual, nu îl poate susține. La clasă, profesorul este „hăituit” de programa supraîncărcată și de multe ori nu are timp să-l ajute pe elev să înțeleagă probleme legate de managementul timpului, de tehnici de învățare, nu are timp să facă ceea ce se numește astăzi coaching.

Copii mai slabi sau profesori demotivați?

Nici una, nici alta. Cred că este vorba despre un GAP între generații, pentru surmontarea căruia ambele părți trebuie să facă eforturi.

Ca apendice, la o întrebare anterioară: se poate lua bacalaureatul fără meditații?Mă refer la stiințele umaniste?

Bineînțeles, e nevoie doar de determinare din partea copilului și de sprijin real din partea profesorului de la clasă.

Ce ai recomanda copiilor în pragul acestui examen de maturitate?

Să fie liberi. Să-și dea voie să fie liberi și încrezători în ceea ce sunt.

Ești mama a doi băieți cu rezultate peste medie? Cât e genă, cât e muncă?

Am norocul să fiu mama copiilor mei. Suntem alaturi de ei doar ca sa-i ajutam să se descopere, să punem câteva accente, nuanțe ici-colo. Avem încredere în ei indiferent de rezultatele lor școlare. Îi încurajăm, și eu și tatal lor, să fie independenți și liberi, nonconformiști, adică exact așa cum sunt și simt ei să fie. Și da, este vorba și despre efort. Devenirea este un proces care cere timp și muncă.

Ce le lipsește copiilor din ziua de azi?

Poate, încrederea că stă în puterea lor să facă lumea mai bună. Dar asta vine cu timpul, nu? Sau nu vine deloc…

Meseria de dascăl, vocație sau necesitate?

Mi-e teama de o astfel de afirmație „a fi profesor este o vocație”. Poate că este o voce interioară pe care trebuie sa o asculți astfel încât să te simți împlinit, dar cred ca este mult mai mult de atât. Ceea ce stiu sigur e că, vocație sau nu, trebuie să muncești să scoți la iveală, din cel mai adânc strat al ființei tale, ceea ce te împlinește. Trebuie să parcurgi un drum, care nu e niciodată ușor, ca, vocea interioară să sune din ce în ce mai tare. Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere, daca profesia ta a fost și vocația ta, asta afli abia la sfarșit…

Te demotivează repetarea aceluiași discurs didactic ani de zile?

Eu văd ora de curs ca pe un act artistic. Nu recit lecția în fața clasei, ci creăm, împreună o legătură comunicațională în cadrul căreia împartășim și ne împărtășim.

Ești licențiată la Universitatea București, și în Științele Comunicării și, totuși, ai rămas la prima misiune, profesor de limba și literatura română? De ce?

Am studiat Stiințele Comunicării, în primul rând, pentru că mă interesează domeniul, apoi pentru că îmi place să învăț ceva nou tot timpul și, nu în ultimul rând, pentru că era ca o prelungire a drumului profesional pe care îl croisem deja.

Ce înveți la rândul tău de la liceeni?

Să ramân în contact cu sufletul meu. Și că învățare înseamnă conectare unul la celalalt. Parteneriat și prietenie.

Rămâne spiritul tânăr muncind cu „tinerețea”?

Da. Așa mă simt.

Când se oprește un om din citit?

Atunci când nu mai este viu din punct de vedere spiritual. Asta poate să însemne fie autosuficiență, fie lene, fie oboseala de a fi.

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->