fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Iubirea, despărțirea și gura lumii – De vorbă cu dr. Alina Rosnitche

de

De câte ori stelele amorului se aliniază diferit, față de cum ni le mîzgălisem noi pe harta mentală, ne vine așa un chef să dăm vina pe soartă, pe ascendent, descendent și transcendent. Și, tot așa. Hai să vedem opinia unui specialist, dr. Adina Rosnitche, care nu este doar medic psihiatru și psiholog, ci și consilier de cuplu. 

 

De ce credeți că a crescut rata divorțurilor?

Pentru că divorțul a devenit o alegere, nu mai există la fel de multe constrângeri sociale, religioase, legale, financiare. Valorile, stilul de viață s-au schimbat.

Dacă iubirea dispare, înseamnă că a fost doar un puseu de atracție?

Ar trebui să definim iubirea și atracția. Dacă ne uităm în Dex, iubirea înseamnă afecțiune și admiratie, iar atracția – o înclinație, un imbold. Asta așa, simplist.

Părerea mea este că există, în majoritatea relațiilor de cuplu, o doză de atracție și una de iubire, în cantități variabile. Dacă o relație se încheie, da, am putea spune că atracția a dispărut, în sensul că ceea ce ne-a atras la cealaltă persoană nu ne mai este necesar acum. Relația respectivă, așa cum este în acel moment, nu ne mai împlinește nevoile. Dar asta nu înseamnă că nu a fost sau nu există, în continuare, un sentiment de iubire față de acea persoană. Cred că ceea ce mulți nu înțeleg este că poți să iubești pe cineva și să alegi să nu fii în relație de cuplu cu acea persoană, la fel cum poți să fii atras de o persoană, pe care să nu ți-o dorești ca partener de viață.

De ce femeile pot iubi un bărbat cu copii, rezultați din altă relație, iar, invers, se întâmplă mai rar?! Sunt copleșiți de pachetul 3 în 1.

Cred că aici intră în scenă modelele sociale, un bărbat se simte dator să întrețină familia, ceea ce creează o presiune enormă. În plus, încă mai avem prejudecăți legate de ideea de a crește un copil care nu este biologic al tău. Vedeți, nu prea am fost crescuți cu ideea de parteneriat, folosim cuvântul, dar nu știm să facem asta, funcționăm, în cea mai mare parte, după modelele primite.

Cum se definește o persoana narcisistă, cu un ego fără frontiere?

O persoană narcisistă – dacă vă referiți la Tulburarea de personalitate narcisică, atunci găsiți o definiție în DSM.

Încerc o definiție așa cum am regăsit eu narcisismul – o persoană cu o imagine de sine instabilă, cu o nevoie continuă de validare din partea celorlalți, care prezintă lumii o mască (un ideal), dar, de fapt, este extrem de vulnerabilă (predomină sentimente de nesiguranță și rușine, pe care este nevoie să le ascundă pentru a se proteja). Este o persoană care se vede pe sine ca pe un obiect și, din păcate, îi tratează și pe ceilalți ca pe niște obiecte, menite să-i satisfacă nevoile (de aici, probabil „egoul fără frontiere”). O persoană imatură emoțional, cu empatie scăzută, superficială, mereu, nemulțumită.

Care ar fi cheia unei căsnicii trainice: toleranța sau negocierea diferențelor? Și până la ce punct?

Toleranța și negocierea. Până la punctul în care ne simțim confortabil în acea relație. În siguranță, noi înșine, împliniți, iubiți. Cred că ar fi bine să ne concentrăm mai puțin pe trăinicie și, mai mult, pe calitatea relației. Atunci, probabil căsnicia ar dura mai mult, fără să fie ceva forțat, fără să devină o colivie sau o închisoare. Ne-am putea concenta pe o conectare autentică, în locul unei relații superficiale, care nu poate fi decât trecătoare.

Nimeni nu iese din personalitatea lui, și, totuși, auzim des „Dar nu era așa la început!”. Era, știam și noi, dar nu conta. De ce, după  „defrișarea hormonilor” din neuroni, apar revelațiile, chiar conflictele?

Nu suntem niște obiecte fixe, rigide – împrejurările, relațiile, cunoștințele ne schimbă, într-o anumită măsură (sigur că, în special, la vârste mici, după ce se încheie adolescența, mai puțin). Nevoile noastre se pot, și ele, schimba. Iar, uneori, ne dăm seama că ceea ce ne-am dorit nu este și ceea ce ne împlinește.

Un alt aspect este că, la început de relație, suntem mai atenți cu imaginea pe care o prezentăm celuilalt pentru a fi mai atrăgători, de aceea poți să te simți ușor păcălit, dus de nas, pe măsură ce trece timpul.

Dar cred că se întâmplă ceea ce ați spus, în special, deoarece, la început, era vorba mai mult despre noi, despre nevoile noastre, despre dorințele noastre și mai puțin despre celălalt. Probabil nici nu am facut o prioritate din a ne cunoaște foarte bine. Ne-am grăbit să-l încadrăm pe celălalt în tiparul dorit, ignorând „semnalele de alarmă”. Mai târziu, începem să ne lovim de realitate, să cunoaștem omul de lângă noi așa cum este el.

Pe măsură ce înaintăm în relație, nu mai putem ignora discrepanța dintre ceea ce ne-am imaginat și ceea ce este de fapt. Și, atunci, devine frustrant. Nu putem accepta faptul că am ales greșit. Ne simțim trădați, înșelați, induși în eroare, și, poate, că, uneori, am fost, într-o anumită măsură, dar nu ne acceptăm contribuția la acest eșec. Devenim furioși pe celălalt și încercăm să-l forțăm să intre în tiparul nostru.

O despărțire poate fi o traumă (divorțul se spune că urmează doliului ca intensitate a suferinței), deci dacă ne gândim la stadiile doliului (sau ale durerii), vom vedea că le traversăm și într-o despărțire.

Omul nu este înclinat, genetic, spre monogamie, zică-se. Mai ales, bărbații. Pentru unii, căsnicia devine un soi de cușcă?!

V-ați dat răspunsul în întrebare. 🙂 Eu văd două aspecte aici.

Cine spune către ce este înclinat omul?! Nu cred că oamenii de știință s-au pus de acord în privința asta. Dar, în realitate, ar trebui să ne ghideze liberul arbitru, nu?

Sigur că, în filosofie, există discuția dacă liberul arbitru chiar există, cu adevărat. Dar noi ne dorim să credem că da. Astăzi, există concepte precum poliamoria (care este diferită de înșelat!) și monogamia seriată. Fiecare alege cum vrea să-și trăiască viața într-un moment sau altul. Poate fi o alegere asumată. Dar, dacă începem să invocăm genetica, hormonii, regnul animal etc. ca pretext pentru un stil de viață, înseamnă că ignorăm alte noțiuni, precum rațiunea, conștiința de sine, empatia, sentimentele, care definesc ființa umană. Abolim liberul arbitru, suntem sclavi ai biologiei.

Probabil, căsnicia devine o cușcă, în parte, pentru că facem alegeri conform unor prejudecăți (de exemplu: „trebuie să ne căsătorim”, „căsnicia trebuie să dureze toată viața” etc.), unor modele care nu ne reprezintă sau unor fantezii. Intrăm în relații de codependență, ne este extrem de frică de singurătate. Mai sunt și aspectele practice – responsabilitățile care ne revin ca urmare a căsătoriei, mai ales, atunci când există copii. Schimbările pe care ar fi nevoie să le facem în urma divorțului, reprezintă, în fond, o reorganizare a întregii vieți, care nu îl afectează numai pe cel care se simte încorsetat, ci și pe ceilalți membri ai familiei. Ne simțim copleșiți. Ideea de cușcă presupune o neputință, de câte ori nu ne simțim neputincioși în viață?! Sunt multe lucruri care nu depind numai de noi.

Dar libertatea se spune că nu stă în circumstanțe, ci în noi înșine, în viața noastră internă, nu? Și atunci ar fi bine să ne punem întrebarea – de ce nu ne simțim liberi, de fapt? Asta invită la introspecție și este o călătorie personală.

Când fiica dvs. va fi adolescentă, cum veți proceda să nu o dea în bară prea rău?

Îi voi spune că nu are cum să nu o mai „dea și în bară” uneori, și e ok, nu se oprește lumea pentru că o dăm noi în bară. E un context bun să evoluăm. Nu poți să știi dinainte că urmează să o dai în bară. Să nu se judece pentru asta. Dar o să îi spun să încerce să fie autentică, să fie asumată, să fie sinceră cu ea însăși în orice ar face. În acest fel, alegerile ei vor fi din ce în ce mai bune.

Unii zic că relațiile compromise sunt lecții. Să fie așa sau, prin vorba asta, încercăm să digerăm, mai ușor, gafele?!

Eu cred că este așa. Dacă suntem dispuși să învățăm. Nu ne naștem experți în a face alegeri, dar dacă nu ne acceptăm gafele nu vom învăța nimic și le vom repeta. Se spune că învățăm mai mult din eșecuri, decât din reușite, nu?

Pentru a face alegeri cât mai bune pentru noi este necesar un proces de autocunoaștere. Astăzi, un număr din ce în ce mai mare de tineri apelează la psihoterapie pentru asta, ceea ce mă bucură. Ei sunt oamenii dispuși să învețe.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->