Devenise celebru Marcel Porcărel, tablourile îi erau vândute ca pâinea caldă, cu vopseaua abia zvântată pe pânză. Urcase rapid în topul celor mai bogați artiști din țară, văduva bogată, de care era amorezat, avusese grijă de toate, îi era un Mecena neobosit prin toate saloanele de societate.
Acum, Porcărel nu mai era un pictor de garsonieră, ci de atelier-penthouse. Nu mai avea timp să-și vadă mama, casa, satul. Să fii prins între blitzuri, autografe și interviuri nu este treabă simplă, devine un job în sine.
Ba și pictorii tineri îl voiau călăuză, îl curtau, îl venerau. Marcel ceda, le deschidea vanitos ușa atelierului, cu o singură condiție: să fie strigat ”Maestro!”. Altfel, cine greșea o singură dată și îi zicea Marcele, Marcelică, Porcărel, zbura din atelier, cu tot, cu penel.
Nu cerea taxă, nu voia bani, era avut de-acum. Era conștient că găinațul de vulture nu se așează de două ori pe aceeași scăfârlie. Își permitea să fie generos, dar, cum ziceam, cu o condiție.
„Maestro” în sus, „Maestro”, în jos, și la atelier, și în interviuri, până la urmă și în cartea de identitate s-a tipărit Maestro Marcel.
Abuzul de ”Maestro” îi hrănea orgoliul, dar, în mod ciudat, și microperechea de răsaduri anatomice care i-ar fi adus, într-o bună zi, moștenitori. Situația începuse să devină incomodă, picioarele lui, arareori, se mai întâlneau, fiecare talpă mergea pe drumul ei, slavă Domnului, încă, în aceeași direcție.
Depășit de situație, Marcel a călcat (așa cum a putut) pragul unui reputat medic. Și-a făcut toate investigațiile hormonale, însă buba era departe de a fi găsită.
Medicul i-a zis că nu este exclus să fi devenit una cu arta, și, fiind vorba de una vizuală, așa s-ar putea interpreta apariția unei formațiuni colinare abstracte, fix în răsadurile de semințe anatomice. Doar că arta îi lovise crunt anatomia, așa că pictorul a plecat spre casă și mai abătut. Nici urmă de fudulie nu mai picura din ochii lui.
În ziua următoare, Marcel împlinea 50 de ani. În curtea penthouse-ului, sute de pictori l-au întâmpinat cu „La mulți ani, Maestro!”. Atunci, pictorul a început să se ridice ușor, plutind în aer, deasupra tuturor, fiind țintuit de pământ doar de cele două elemente anatomice de-acum uriașe.
Ziariștii și criticii de artă au considerat excepțional spectacolul aniversar, în care artistul devenea o reprezentare de statuie vie, prin cine știe ce artificii de regie. În timp ce lumea aplauda și striga „Maestro!”, Marcel implora să fie salvat cumva, dar, mai ales, să nu mai fie strigat „Maestro!”. Abia acum înțelesese de unde îi venea schimbarea dramatică.
La un moment dat, între ovațiile mulțimii și urletele artistului plutitor s-a auzit o voce: ”La mulți ani, Marcele! Să trăiești, băiatul mamii!”. Era o bătrânică împuținată la trup, cu ochi rotunjiți de blândețe, care a tăiat mulțimea: ”Dați-vă la o parte, aici nu e niciun Maestro, e Marcel, băiatul meu! Să nu mai strige unul Maestro, că vă afurisesc!”.
Ușor, ușor, Marcel a coborât pe pământ și toate protuberanțele sudice au dispărut ca prin minune.
Pictorul alergă spre bătrânică, îi pupă mâinile, plângând, și o întreabă:
- Ce ai făcut mamă?!
- Nimic, mamă! Doar te-am strigat pe numele tău, primit în biserică. Măi, băiatule, tu ai fost botezat Marcel, nu Maestro!
