Lui Dumnezeu îi sunt atât de recunoscătoare că mă îngăduie în fiecare zi – Daniela Zeca – Buzura

Când spui Daniela Zeca-Buzura, telespectatorul se gândește la ”Mic dejun cu un campion”, cititorul, la romanele acesteia, iar studentul, la următorul curs cu ”profa” de la Universitatea București.

Cine este Daniela Zeca-Buzura dincolo de sticlă, carte sau catedră, aflăm aici, într-o conversație caldă, chiar și fără cafea.

La modul ideal, televiziunea ar trebui să genereze modele, să fie vitamină pentru spirit și evoluție. Să livreze idei ce ne pun mintea la contribuție, umor de calitate. Oamenii aleg, preponderent, emisiuni cu mesaj lejer. Avem nevoie de cancan pentru că suntem stresați de efectul de tunel în care intrăm luni și ieșim vineri?

Ați spus exact: la modul ideal. Fiindcă, la modul concret, al timpului pe care îl trăim, Televiziunea nu mai educă pe nimeni. Îmi place să o scriu cu majusculă, nu ca să o glorific, ci pentru că e un exersat instrument de masă, un container simbolic, o atrăgătoare, dar atât de perfidă uzină de iluzii.

Ea a avut, e drept, și o așa zisă vârstă pedagogică, care a durat nu mai mult de douăzeci de ani, de la începuturi și până la sfârșitul anilor ‘80 ai veacului trecut, dar asta ține, pur și simplu, de “paleoteleviziune”, în termenii lui Eco.

Pentru a se autolegitima și, mai ales, pentru a-și iniția și menține hegemonia, bătrâna doamnă de azi făcea paradă de misiuni și concepte precum: obiectivitate, educare a gustului, informare corectă.

Televiziunea contemporană e o eficientă industrie a divertismentului, pentru că asta aduce, între altele, profit rapid și sigur.

Să nu uitam că doar în fragila noastră viață de zi cu zi soarele răsare și apune. În televiziune, trăim un prezent continuu, gratificant și iluzoriu, în care bătrânețea nu există. Bineînțeles că jurnalele de știri sunt saturate de tragedii și catastrofe hiperbolizate, însă cei care iubesc acest resort hipnotic al televiziunii și se încred în forța sa, o fac tocmai pentru că narcoza lui le face traiul suportabil.

Cine pe cine influențează?! Telespectatorul exercită un soi de presiune pe televiziune sau invers?! În relația asta, responsabilitatea în educație și cultivare rămâne tot în chenarul televizorului.

Asta e o dispută veche și mereu nerezolvată, de tipul ce a fost întâi, oul sau găina ? În realitate, telespectatorul e servit și tocmai această comoditate îi place. Se aseamănă, în mare parte, cu serviciile hoteliere all inclusive: beneficiarul servește ce i se dă și mai vine și altădată sau nu, dar poziția lui de decizie e drastic limitată. Inițiații știu că în virtutea unui principiu al maximei democrații, Televiziunea trebuie să subscrie gustului comun, nu să pună întrebări neliniștitoare și să lase dileme nerezolvate. Acestea din urmă nu aduc nici publicitate, nici profit.

Am scris într-una dintre cărțile pe care le-am consacrat studierii audiovizualului că televiziunea de orice fel creează apetențe, nu competențe și a fost, de multe ori, lăudat acest joc de cuvinte, care spune un lucru simplu: îți place de pildă Egiptul, iar televiziunea îți furnizează un documentar despre Tutankamon, dar nu te face un expert în civilizația piramidelor.

Această erudiție o câștigi singur, după ani de trudă, dar după ce televiziunea te-a provocat să constați că te pasionează tema. Singur, serviciul public de televiziune de oriunde își mai pune problema unei misiuni reglementate. În rest, toată lumea se distrează!

”Mic dejun cu un campion” ar trebui să ne deschidă toate diminețile. Conversația din jurul cafelei e ca o respirare, ne aduce bunul, frumosul, subtilul. O cafea cu valoare adăugată. 

Nu pot decât să mă bucur de aceste aprecieri, mulțumesc.

Meritul meu în acest format care se difuzează, fără întrerupere, de șapte ani, a primit două premii importante și le-a adus telespectatorilor, sâmbăta dimineața, la cafea, mai bine de două sute de personalități dificil de abordat – se împarte cu al echipei extraordinare cu care lucrez: producatorul Ileana Ploscaru Panait, care este artist plastic, colegii de la imagine, sunet și editare.

Foto credit: Dănuț Cristișor

Nu suntem mulți, vreo șapte cu totul, dar ne place să ne gândim că lucrăm pentru mii de oameni pe care îi respectăm, îi iubim, mă bucur să zic, uneori, că am absolvit împreună o facultate și un masterat, în tot acest timp prețios, petrecut împreună la cafeneaua din grădina Cărturești -Verona.

Și dacă tot am ajuns la carte, observ că vă regăsiți, ca subiecte, mai degrabă, în lumea bărbaților-scriitori. De regulă, femeile scriu la persoana I despre propriile frământări pe care încearcă să le limpezească și să le rânduiască în concepte mai largi. Eu, de pildă, în categoria asta mă regăsesc. Însă dumneavoastră, asemeni unui bărbat, abordați în roman teme deloc comode, ce presupun, dincolo de talentul nativ incontestabil, un efort de documentare și un ochi eclectic.

Foto credit: Mihai Adrian Buzura

Fac parte dintr-o minoritate scriitoricească, de acord, dar nu pentru că am fost până în Iran și înapoi sau pentru că am străbătut Orientul Mijlociu ca să mă documentez temeinic la locul evenimentelor, ci pentru că mi-am permis luxul extrem de a cheltui atâția ani din viața mea nescriind literatură, ca să mă ocup în profunzime de biografiile și operele altora, pe care le-am asumat tocmai ca să le pot povesti la televizor.

E un gest în care m-am implicat fără rest, cu toată onestitatea și buna credință de care sunt în stare, în fapt, mi-am făcut, sper, doar profesia de jurnalist cultural așa cum trebuie făcută, punând în plus și un patos anume, care e, probabil, al scriitorului.

Ca scriitoare abordați, curajos, o lume mai puțin cunoscută, aș zice, exotică. Mă refer la trilogia orientală. Tradiții, ethos, lucruri, obiecte, pietre care respiră.

Exotismul prozei mele e numai aparent. Nu l-am căutat niciodată și nu am mizat pe el. E doar o primă impresie, care survine din diferența între civilizații. Nici nu m-a inspirat ceva anume, ci cred că m-a susținut, totdeauna, convingerea că sunt în larg.

Trăiesc în Est, la București, în convulsiile unei foste enclave comuniste, dar problemele mele și ale celor din jurul meu rezonează profund, sub un văzduh înalt, care e al lumii globale.

Foto credit: Mihai Adrian Buzura

Cum izbutiți să vă organizați ziua în atâtea roluri: profesor universitar, realizator al unei emisiuni de cultură și scriitor. Nu mai este valabilă povestea aceea cu scriitorul care trebuie să se detașeze de toate doar pentru a scrie?!  De pildă, Vasile Voiculescu a lăsat halatul de doctor pentru poezie, chiar și Augustin Buzura, tatăl dumneavoastră, prin alianță, așijderea.

Am impresia că adrenalina urgenței îmi place. Am tot timpul ceva de făcut. Acum! Asta e foarte riscant pentru literatură și așa se explică faptul că mă despart greu de textele pe care le scriu.

Dincolo de asta, joc “ rolurile” pe rând, pe zile și ore. Ar putea fi unul dintre motivele pentru care nu sunt o companie ușor de suportat pentru familia mea, dar se descurcă și ei cum pot.

Da, scriitorul adevărat are nevoie să rămână cu sine și să suporte această confruntare. Așa că, de câte ori m-am rugat pentru câte ceva, am cerut, mai ales, timp și tihnă pentru a sta cu mine.

Există un loc comun în axa pedagog – om de televiziune – scriitor?   

Desigur, ați intuit că există între ele un loc al tuturor întâlnirilor, iar acela pentru mine e ticluit din vocile oamenilor, din poveștile lor, din destine pe care le descopăr sau doar le presupun. Aceasta e o hartă care mă fascinează.

Cum a fost copilul Daniela Zeca. Cine v-a fost ”nord” în formare?!   

Cred că am fost un copil rebel. M-am întrebat, adesea, dacă eu m-aș fi descurcat cu una ca mine. Până pe la opt-nouă ani, voiam să mă fac musafiră. Poftiți să definim asta!

Am avut un model desăvârșit în bunica mea maternă, care sper că va merita curând o poveste, apoi, în marile cărți ale lumii, în călătorii și în muzică, dar a contat și șansa apropierii de câțiva oameni fără egal. Ar fi prea puțin doar să îi enumăr aici.

Foto credit: Mihai Adrian Buzura

Dar m-au forjat și eșecurile, un anumit fel de exasperare și deznădejde a anilor mei de studenție, din România întunecată a anilor’80, euforia pe care am pierdut-o odată cu moartea iluziilor care m-au înflăcărat în 1989, trădările, așteptările, pierderea unor suflete dragi care m-au însoțit.

Pentru că revista TANGO – MAREA DRAGOSTE reafirmă, neobosit, actualitatea dictonului paulin ”iar de dragoste nu am, nimic nu sunt”, vă întreb: Ce este iubirea? Care ar fi miezul unei căsnicii longevive? După mine, creștem ca brazii unul lângă celălalt, și nu unul la umbra celuilalt, pentru că, altcumva, soarele n-ar mai ajunge, în mod echilibrat, la amândoi.

Sincer, dacă aș ști să vă răspund la o asemenea întrebare, nu aș mai scrie nicio carte, nu aș mai ține niciun curs, aș fi cu totul străină de bucuria aia intactă și aproape naivă cu care îmi întâmpin fiecare interlocutor, gândind că, de data asta, am să aflu un mare mister, care ne va face mai înțelepți și ne va schimba viețile tuturor.

Dumnezeu este…

Dumnezeu e un regizor generos și un scriitor genial. Sunt virtuți atât de rare și, întotdeauna, suficiente ca să ne salveze pe toți. De aceea, îi sunt atât de recunoscătoare că mă îngăduie în fiecare zi.