După perioada petrecută în Statele Unite, unde a studiat la prestigiosul Lee Strasberg Theatre & Film Institute, tânărul actor Petru Georoiu a revenit pe scena românească cu un one man show tulburător – My Way. Întâlnirea cu publicul în 7 septembrie a.c., la Teatrul Metropolis, a fost un moment de emoție pură, o reîntoarcere la rădăcini, dar și o reafirmare a unei viziuni artistice care îmbină vulnerabilitatea, sinceritatea și umorul.
Într-un dialog deschis, Petru vorbește despre drumul său de la visul american la adevărul interior al actorului care nu mai joacă doar roluri, ci și propria poveste.
Petru, ai jucat pentru publicul român, după ”o pauză americană”. Care a fost primul gând, când ai intrat pe scenă?
Voiam să mă bucur cu familia mea acasă. Am avut emoțiile pe care le ai când te duci de Crăciun acasă la familie, la verișorii tăi pe care nu i-ai mai văzut de la începutul anului şi ești nerăbdător să stai la poveşti cu ei toată noaptea. Chiar dacă știam spectacolul foarte bine, a fost ca atunci când l-am jucat prima dată. Am rămas plăcut surprins de primirea caldă şi de numărul mare al spectatorilor.
One Man Show-ul tău vorbește nu doar despre personaje, ci și despre tine. Cât din spectacol este actorie și cât este confesiune personală?
„My Way” este un One Man Show plin de speranță pentru publicul cu un vis care pare de neatins, prezentând drumul meu palpitant spre America. În mare parte, fiecare moment are un sâmbure de adevăr. Din fericire, nu am dormit într-o valiză și nu am petrecut cu oamenii străzilor din LA în viața reală, dar era important să surprind această realitate a unei lumi considerate de mulți „ideale”.
Am lucrat timp de trei luni intens la LEE STRASBERG THEATRE & FILM INSTITUTE, alături de Gerald James, membru pe viață al Actors Studio, și, mai apoi, cu Paul Cimpoieru, care m-a ajutat enorm la limbajul pantomimei și la structurarea poveștii. Cea mai mare provocare a fost să fiu cât pot de sincer în momentul telefonului primit de la mama. Știu că mulți români din străinătate trec prin acest strigăt de dor de casă, de familie, așa că mi-am dorit să le salut curajul cu veridicitate.
Deci, totul pleacă de la un adevăr personal, dar e extins, inspirat din realitate, la un adevăr general al celor plecați de acasă.
Acest spectacol nu este o rețetă pentru succes, o portretizare concretă a realității sau calea absolută către fericire, ci, mai degrabă, o perspectivă inedită de a trăi fără limite, fără un scenariu prestabilit. Toată lumea are o poveste, dar asta este „My Way”.
Ai plecat în SUA la doar 19 ani. Ce ți-a fost mai greu să înveți acolo: tehnica actoricească sau supraviețuirea de zi cu zi într-un oraș ca Los Angeles?
Viața mea, atât în România cât și în SUA, a fost mereu mai greu de gestionat în afara teatrului sau platoului de filmare. Sincer, dacă aș putea să locuiesc într-o cabină de teatru sau în set trailere fără grija contemporanului aş face-o de azi, mai ales, într-o țară atât de intensă, fără limite, precum SUA. A fost o tranziție destul de abruptă de la adolescentul cu un vis, cu un plan bine pus la punct, care s-a lovit de o cu totul si cu totul alta realitate, la un tânăr actor la Hollywood cu o viziune în ansamblu a ce înseamnă atât responsabilitățile unui storyteller, cât şi cele ale unui OM cinstit. N-am avut parte de un oraș prezentat în splendoarea filmelor hollywoodiene, din contră, cartierul din NoHo, care a fost prima mea locuință, a avut 7 jafuri armate de magazine într-o singură lună.
Răspunsul meu e clar: joc cu plăcere fiecare moment în industria spumoasă americană, ca să pot îndulci viața aprigă a străzilor din Los Angeles 😀.
Actors Studio este o instituție cu mitologie grea – Pacino, De Niro, Marilyn Monroe. Cum te-ai simțit să calci pe urmele acestor nume? Presiune sau inspirație?
Ambele. Și presiune și inspirație.
Se simte spiritul lui Lee Strasberg în fiecare sesiune de marți și vineri la ora 11. Faptul că pot să stau lângă actori care au lucrat alături de legende precum Robert De Niro, Al Pacino sau Marlon Brando mă inspiră enorm. Presiunea trece în momentul în care vezi bunătatea și generozitatea acestor oameni. Sunt foarte stricți când vine vorba de aplicarea Metodei lui Strasberg, dar atunci când primești un „Great work!” de la Alfred Molina te simți pregătit să calci pe orice platou mare de filmare cu încrederea unui actor de Hollywood.
Nominalizarea la un premiu important pentru acest spectacol – ce a însemnat pentru tine: validare, șansă de afirmare sau doar o bifă pe un drum lung?
Aveam mare încredere în impactul pozitiv pe care îl poate avea „MY WAY” asupra spectatorilor. A fost o reală onoare să aud la gala „Hollywood Fringe Festival Los Angeles ” că My Way este nominalizat din zecile de solo-uri susținute de echipe mari de producţie în spatele cortinei, dar ştiu că această realizare e doar un boost de energie de a continua să-mi îndeplinesc misiunea, anume: să inspir generațiile viitoare să spună poveşti autentice care să servească umanității.
România te știe de la Victory of Art, de la X-Factor și I-Umor. Dacă ar fi să compari acel adolescent care urca pe scenă atunci cu actorul de azi, care e cea mai mare diferență?
În adolescență, aveam tendința să fiu expansiv pe ecran sau să fac mai mult decât era cazul, pentru că jucam foarte mult teatru, unde eram considerat un actor generos. Între timp, am învățat să ascult altfel tăcerile dintre replici, să nu caut efectul, ci adevărul; am descoperit liniștea dintre cuvinte ca pe o forță reală, care poate emoționa mai profund decât intensitatea.
Azi, diferența esențială este echilibrul. Nu mai simt nevoia să demonstrez, ci să comunic sincer. E o tranziție de la entuziasmul tânărului care vrea să cucerească lumea la calmul actorului care vrea doar să o înțeleagă.
Nici nu au cum sa stea altfel lucrurile, antrenându-mă cu monştri sacri ai cinematografiei americane precum Alfred Molina, Barbara Bain, Salome Jens și alții.
Ai lucrat cu metoda lui Strasberg, care merge până la intimitatea și vulnerabilitatea actorului. Care a fost cel mai greu moment în care ai simțit că te dezbraci complet pe scenă?
A fost de curând, în iunie, în spectacolul marca LEE STRASBERG THEATER „SEVEN”. În acest spectacol am un monolog în care povestesc despre moartea unei persoane iubite căreia nu i-am oferit atenția cuvenită. Metoda lui Strasberg îi cere actorului să fie relaxat, atât fizic cât şi mental, în momentele tensionate ale circumstanțelor date pentru a accesa potențialul complet al creativității artistice. Mi-a fost greu să aplic acest procedeu în timpul repetițiilor. Pur și simplu, nu puteam vedea posibilitatea de a fi relaxat într-o scenă intensă, simțeam că joc împotriva rațiunii. Cu toate astea, în seara premierei tot ce am acumulat în acest proces a explodat pe scenă. Am înțeles că tristețea nu trebuia scormonită intens, mai degrabă, înțeleasă și găsită prin propriul filtru, ci nu printr-o idee prestabilită a cum să arate „monologul dramatic perfect”. Actoria „de Oscar” vine din simplitate. Emoțiile combinate cu șiroaie de lacrimi au țâșnit neașteptat, a fost unul dintre momentele care au confirmat puterea Metodei în performanța mea.
Publicul de la București și cel din Los Angeles reacționează diferit. Unde te-ai simțit mai expus, mai „judecat”?
Publicul american e mult mai deschis, acceptă spectacolele experimentale cu brațele deschise. Chiar dacă simt că sunt acasă, publicul românesc de teatru mi se pare mai critic, greu de convins. Simt că trebuie mereu să vii cu ceva pretențios, e multă presiune pe artiștii tineri cu o voce, în România. În Los Angeles, chiar dacă produsul nu e cel mai bun calitativ, se apreciază ludicitatea și creativitatea. Când joci în București te poți simți, câteodată, ca un gimnast pe bârnă, obligat să aibă o execuție perfectă, ceea ce poate crea blocaje sau poate demoraliza generația tânără.
Dacă ar trebui să rezumi în trei cuvinte ce ai câștigat și ce ai pierdut în acești doi ani în SUA, care ar fi acelea?
Am câştigat: curaj, claritate, perspectiva.
Am pierdut: iubirea pură, confort, somn (sunt 4 cuvinte😀).
Să presupunem că peste 10 ani ai fi invitat să-ți joci, din nou, acest One Man Show, ce crezi că s-ar schimba în el – tu sau spectacolul?
Structura spectacolului şi mesajul sunt îndeajuns de puternice încât pot păstra spectacolul universal valabil. În schimb, eu, la 31 de ani, cred că voi fi mult mai experimentat, mai matur şi am încredere că dorințele pe care le prezint în „MY WAY” vor fi toate împlinite până atunci.
N.A. În galerie, ”titanii” cu care a învățat Petru Georoiu – Barbara Bain, Alfred Molina și Salome Jens.
