Iluzia notorie din comunism se chema abundența părelnică. Și cum abundența pornește de la sămânță, numai niște incantații o puteau umple de rodnicie. Eu nu cred că omul este inventiv în confort, cât în afara lui. Așa că, în inspecțiile tovărășești, oamenii ieșeau basma curată pentru că lanul de porumb era dublat de lanul de soldați pitiți după bețe verzi, iar, prin ferme, găinile făceau echilibristică, suspendate pe un mușuroi de ouă, trei sferturi, bile de ping pong. Rodnicia comunismului se vedea plenar la parada din 23 august. În fața tribunei, ridicam fericită coșul pe umăr, cu patru cepe, o varză și două roșii, așezate într-o cromatică stilistică de mama, sub care, trivial, tata desfășurase învolburat trei suluri de hârtie igienică, să umplem coșul cum se cuvine. Abundența mi se imprimase și mie, la doișpe ani, în celula nervoasă, și am scos la foc automat suta de strofe per 15 minute de prestație, ce devenea, apoi, Fa-ul nostru la Cântarea României. Versurile ierburoase ne-au scos din anonimat, mai ales, că ni se livrase un Extraveral didactic ca să nu avem emoție națională. Așa că strofa spusă la unison și-a pierdut nervul cutezător în triluri indiene și ne-a deschis gurile în căscaturi ”Țaaaara mea, rază de sooaare,/Cu-un partid atât de maaaaree!”… Pentru că abundența de Extraveral nu a mai fost deloc părelnică.
De vorbă cu Mihai Milea, despre verzi și uscate.
O întâmplare din comunism ar fi legată de…
Lista de carne. La vremea aia ca să iei carne de la Alimentara, trebuia să te înscrii pe o listă de așteptare cam pe la 5 dimineața. Unii profesori din gimnaziu, pentru că aveam note mari (considerau că nu pierd nimic), mă trimiteau în timpul orei să le iau carnea pentru care se înscriseseră de cu noapte. Erau cozi cam de peste 100 de oameni.
Era un întreg scenariu, îmi schimbam hainele, să scap de uniforma școlară, aveam o recuzită de șepci în rucsac, câți profi, atâtea șepci, și mă așezam la coadă.
Cum striga nea Șerban, responsabilul cu Lista, numele unui prof, eu urlam din spate printre adulți ”Eu cu tata!”. Cum ar veni, tata era la muncă și mă trimisese pe mine. Mergeam după colț, puneam carnea în rucsac și reveneam cu altă șapcă pentru un alt ”Eu cu tata!”, adică pentru alt prof, și tot așa…
Trebuia să fiu vigilent, nea Șerban nu striga de două ori, o mare responsabilitate era pe umerii lui, și-și lua meseria în serios. Nu răspundeai, erai radiat de pe listă, nu lăsa loc de negociere.
Uite, alta din registrul ”carnivor”. Eram în 105, pe ruta Drumul Taberei – Gara de Nord, pe la 5 și jumătate, dimineața, și, la un moment dat, șoferul oprește autobuzul, deschide ușile și răcnește la noi ”Vă rog, coborâți! Se retrage la Depou!”. Coborâm din mașină, dar, femeile, mai vigilente decât bărbații, se uitau după el.
Șoferul se așezase la coadă, iar femeile s-au dus nevrotic după el și l-au luat la bătaie cu sacoșele. Sub ocara muierească, șoferul a dat 5 lei la unul ca să-i țină locul, a revenit furibund la autobuz, înjurând de parastase, candele și lumânări, după care a mers întins până la gară, fără să mai oprească în vreo stație. Am facut 6 minute din Drumul Taberei până la Gara de Nord.
Educația, pe relație cu profesia, povestește-mi ceva.
Când eram prin liceu am vrut să mă fac filosof, dar nu prea voiam să dau cu ochii de Lenin și alții. Singura materie la care nu trebuia să mă pregătesc pentru admitere era matematica așa ca m-am dus acolo.Tot omul când aude de matematică se gândește la: a) numere (Aritmetica); b) foarte grea și seacă. În realitate, matematica e mai aproape de poezie decât de proză. Chestia cu cât e de grea e din cauza faptului că nu poți trișa… Ori demonstrezi, ori te prinde unul imediat. La altele, îți poți da cu părerea fără să știi prea multe, arta, filosofia. După Matematică, am intrat și la Teologie că se lega tare de tot.
Apoi, am ajuns prin America la un doctorat, dar s-a întrerupt că s-a născut fiică-mea și a trebuit să găsesc ceva de lucru. Cele mai bine platite slujbe erau: spărgător de coduri la NSA sau joburile de pe Wall Street. Am mers la a doua, un nebun a avut încredere.
În general, matematicienii sunt angajați să facă modele, așa numiții quant. Eu am nimerit direct la tranzacționări de valute. Mi-a dat unul niște date și a zis ”Fă și tu ceva cu ele!”. Chestia e că între trading și academie sau cercetarea de quant este o diferență uriașă. Când arunci milioanele alea pe bursă și vezi ce se întâmplă, cât e de departe realitatea de modelul tău construit cu atâta grijă și cum se acumulează pierderile cu fiecare minut, panica pune stăpânire, în general.
Am văzut nenumărați tipi incredibil de deștepți care au eșuat mizerabil fiindcă i-au lăsat nervii. Ca și mine, strategiile sunt directe, simple (în ce fac, nu matematic) și pe dos față de ceilalți. Altfel, nu ai valoare. Media de supraviețuire în astfel de slujbe este de 8 luni, și, în context, îmi amintesc de o întâmplare hazlie: mi-au dat o placă, într-o ceremonie, pentru 5 ani de activitate, așa ca la profesorii universitari, după 25 de ani de predat.
Când ai fost om bun necondiționat de beneficiu.
Sunt mulți copii de care am grijă prin lume, majoritatea, fete orfane. Prin Africa e mult mai dur pentru ele decât pentru baieți. Când trec pe acolo, mă simt incredibil, îmi arată rezultatele de la școală, cântă și așa mai departe. Când am fost în Tanzania, după o excursie în Serengeti, m-am oprit într-un sat de pescari de pe malul Lacului Victoria. Acel loc nu avea electricitate, totul se raporta la pește: bărbații veneau cu bărcile pline, femeile și copiii îl curățau și-l vindeau în piață. În satul cu pricina, era o mică școală construită din donații de pe la turiști. Am făcut și eu un corp de clădire acolo, o bibliotecă. Au vrut să-i dea numele meu, Doamne Păzește!. Le-am spus s-o numească Mihai Eminescu. Așa că există Biblioteca Mihai Eminescu în inima Africii. Școala aia e mare chestie acolo… Înainte, copiii trebuiau să mearga 7 km pe jos până la cea mai apropiată școală (ca mama în Bărăgan, odată…), pe șoseaua principală ce vine dinspre Nairobi, iar, uneori, îi mai lovea câte-un camion, la traversare. Moartea, pe acolo, e un fenomen normal, din păcate. Îți mai povestește câte unul cum l-a omorât vecinul pe taică-su când era mic și a trebuit să înceapă să muncească de la 6 ani. Ar fi fost pe Prozac tot restul vieții dacă era prin Vest.
Emoțional, suntem daci, romani, slavi sau balcanici?
- Suntem și daci și romani și slavi și balcanici. Adică, noi, întotdeauna, am fost așa, pe la mijloc.
- Rușii sunt legați de pământ și au frică de Dumnezeu.
- Grecii sunt legați de uzo și se bucură de Dumnezeu, mai ales, petrecând, noapte de noapte, și trăgând cu pistolul în aer.
- Noi suntem așa ca Ștefan cel Mare care se mai ducea și-i lua muierea lu unul și îi taia și capul lu ăla, apoi, când se scula, își făcea o cruce mare și zidea o biserică… Am luat multe cuvinte din slavă, cel mai important fiind „prost„, dar suntem mai manierați, decât ei și mai stilați chiar și când bem. Mai duri decât italienii, care nu au mai câștigat o bătălie de pe vremea lui Traian. Că altfel, nu mai eram pe aici demult, așa până și Napoleon a trebuit să ceară permisiunea să treacă. Nu mai vorbesc de țări sau sultani. Li se strepezeau dinții numai când auzeau.
Scenariu: ești turist străin, vii în România. Ce te atrage, din prima?
Eu am fost la fotografiat cu niște americani. Și am mai avut și alți prieteni, șefi, colegi care au vizitat România. Toți mi-au zis același lucru: româncele.
Turism în România și trai în altă parte sau invers?
Am stat în New York, Geneva, și, acum, sunt în Londra. Sper să mă retrag la București. Dracu știe, când veneam, la început, din America și ateriza avionul, câinii lătrau și alergau pe pista de la Otopeni. Mi se păreau minunați. Și acum vin de câte ori pot. Nu e nicăieri ca aici. Îți zice câte unul: Să trăiți necontenit! Foarte adevărat, adică, dacă mai ai sincope te ia bunicu lu dracu.
Ce are satul și nu are orașul?
Te duci prin Maramureș, la Valea Izei, și vezi pe la câte o poartă un dispozitiv turnat în lemn de unde poți bea palinca direct. Au făcut asta ca să nu mai intre în casă clientul și să-i vadă nevasta. Problema e că s-au prins si vecinii și vin și ei după ce pleacă proprietarul de acasă.
Sau, uite, am fost pe la Sibiu cu un grup de turiști străini și femeile s-au minunat la o tocăniță: ”Ah, ce deliciu, ceva de vis. Dar, din ce e?!”. La care ciobanul le răspunde: ”Păi, azi dimineață la 5, am tăiat un miel. Nu pusese gura pe iarbă.” Și atunci, turistele s-au albit ca stafiile.
Ce are orașul și nu ar satul?
Taxiurile și taximetriștii. Și poveștile lor. Afli mai mult decât de la Reuters și Bloomberg, combinat.
Ești o conștiință superioară din altă galaxie rătăcită prin România. Ce schimbi pe aici?
Împânzesc țara de șosele. Îmi amintesc de un moment când am fost la București cu un englez ce închiriase mașină la Otopeni. Și era omul fericit, am plecat și a urlat fericit pe geam: Welcome Bucharest! Și, imediat, a intrat într-o groapă, a sărit roata și ne-am dat cap în cap că niciunul nu avea centura pusă.
