Autobuzul nr.1 lega Giurgiu de comuna mea, Slobozia, avea burduful cât un acordeon gigantic, ne înghesuiam să ni se taie biletele, voiam să ajungem primii la burduful săltăreț.
Taxatoarea era regina autobuzului, ședea într-o cabină înaltă, pe singurul scaun tapițat, acoperit cu o pătură în carouri. După ce se închideau ușile, ieșea de acolo și ne rupea biletele pe care tocmai le vânduse, cum ar veni, ne controla. Nimeni nu lua amendă pentru că noi nu eram călători, eram fata lui Costică de pe deal, femeia care-l ține pe nea Gică de pe vale sau Paula de pe malul gârlii.
Pe trei kilometri de câmp, arunca zâmbete, întrebări, crispări în funcție de biletul întâlnit. Era omul care știa pe toată lumea, avea o meserie de relații cu publicul, îi spunea lui Nicu Sanitaru să vină să-i facă un Polidin că o trage curentul în autobuz, Lenuței, să-i aducă o pâine de la fabrică, peste rație, lui Mihăiță, că s-a făcut mare. Dimineața era o clacă pe roți.
Așa am pedalat prin azi, cu amintirea asta din anii 80, de aceea mi-am proptit bicicleta în fața casei de bilete RATB. Mă uitam spre cutia de metal, unde era închisă vânzătoarea și am realizat că niciodată nu am reținut cum arată, dacă, în atâția ani, a fost aceeași sau alta.
I-am cerut un bilet cu o singură călătorie prin viața ei. Zâmbea din cubul de 2 metri în care era decupată o ferăstruică doar cât să aibă loc o mână.
De câte ori oi fi zis ”Haideți, vă rog, vine autobuzul!” sau oi fi stat, plictisită, cu ochii pe telefon în timp ce-mi reînnoia abonamentul.
Zicem că nu greșim, că suntem buni, dar ne trebuie multă înțelepciune ca să ne prindem de câte ori pe zi nu suntem deloc buni.
Cât costă un zâmbet?! M-am prins de asta mergând cu bicicleta pe ”zestre”, cum se zice la țară. Indispusă că îmi fracturam traseul, claxonam să mi se facă loc, iar pietonii își dădeau ochii peste cap, și asta a ținut până la primul zâmbet.
Vânzătoarea avea 39 de ani, lucra în branșă de la 19. Douăzeci de ani în cuburi, cu peste 100 de clienți pe zi. Am zărit prin gemuleț o iconiță, un copil în fotografie și niște flori în tablou. Mă mai gândeam că niciuna dintre cele 100 de mâini pe zi, 500 pe săptămână, 2 000 pe lună, 20 000 pe an, să zicem, nu i-ar da un ghiocel de Mărțișor sau o ciocolată de Crăciun, într-un job solitar în care vorbești doar cu anonimi.
A fost de acord să-mi răspundă la întrebări, intimidată pentru că nu înțelegea de ce ar fi ea atât de importantă pentru revistă.
Era. Pentru că nu este un parazit social, pentru că este responsabilă, pentru că ne dă bilete pentru călătorii necesare, pentru că nu are claustrofobie, pentru că…, în fine, este o anonimă splendidă.
Și, apoi, câteva întrebări, în spațiile libere dintre clienți.
- Ce este iubirea?
- Este cel mai frumos lucru de pe pământ. Nu iubești, nu ești iubit, degeaba trăiești!
- Recunoști anumiți oameni când vin la bilete?
Râdea.
- Ei nu mă văd, dar eu îi recunosc. Și pe dvs. v-am văzut… Stați un pic, mă sună băiatul.
Între revistă, ca oportunitate, și copilul, pe care-l putea apela, ulterior, a ales, fără ezitare. Popularitatea este orgoliul de a-i depăși pe alții, ea alesese iubirea care nu este, niciodată, orgolioasă.
- Cum se vede lumea prin ferăstruica asta mică?
- Lumea e mare, viraje, claxoane, oamenii se grăbesc, tinerii, nu. Trec prin fața mea, râd, se opresc, glumesc, iar pornesc, se bucură de tinerețe, ce să le faci? Mai vin aici pensionare care nu au cu cine să vorbească acasă. Uneori, parcă e mai bine să urli la un om decât să urli la pereți. Nu e bună singurătatea, Doamne, în câte feluri se trăiește viața asta!
În timp ce-mi povestea, îmi imaginam cum se deschide cabina în patru petale metalice și ea răsare ca un boboc, o femeie pe un scaun în stradă, ascultând oameni singuri, pensionari cu gratuitate pentru transport.
- Ai avut vreun vis, adică vreo dorință puternică de tot?!
- Îmi place să cânt, învățătoarea îi spunea mamei să mă dea la Școala Populară de Arte. Dar ce, crezi că acum nu cânt, eu nu las o dorință să devină părere de rău. Cânt tot timpul prin casă, cânt și cu băiatul meu, ce ne mai distrăm!
Îi strălucea fața.
- Aș vrea să-ți fac o poză cu telefonul, te rog!
- Nu vreau, e în timpul programului. Nu ai zis că ai o temă cu anonimi?!
- Da, da, frumoșii anonimi din anul ăsta important. Că tot veni vorba, ce înseamnă pentru tine Centenarul?
- Credința.
- Nu mă refer la credința în Dumnezeu.
- Da, da, am înțeles ce mă întrebi. Crezi că eram uniți dacă nu aveam credință?! Centenarul înseamnă credință.
