Slobozia mea e locul tivit de Dunăre, cu broderie de pădure, dincolo de care se văd betoane din Ruse.
Slobozia mea e locul în care oamenii se adunau la baltă ca să pescuiască sau să culeagă pești. Da, am zis bine. Să culeagă. Când se evacua apa pentru primenire de Dunăre, vestea alerga desculță prin copii și tot satul se îngrămădea pe fundul mâlos al bălții. Mergeam cu pantalonii suflecați, femeile, cu poalele înnodate, să culegem pești, ca într-un tablou biblic. Saci de pâslă, doldora de pești.
Slobozia mea e locul în care tinerii mergeau înșiruiți spre discoteca de duminică, locul care, cum se lumina de luni, se glazura cu solemnitatea Căminului Cultural. Acolo, curgeau filme indiene cu batistele aferente, spectacole cu de toate – poezie, hore, cântece.
Flash de copilărie. Pe acea scenă, am fost star de-o oră, în comedia Marițica scrisă de mine, în care jucam rolul principal – o servitoare împiedicată care aducea culoare într-o casă boierească. Atunci am simțit mirajul scenei. Uite, pot, uite, sala râde pentru că eu pot! Cu vârsta, însă, mi-am asumat un relativism igienic că nu sunt prea și foarte, a apărut îndoiala și am început să mă construiesc în viața de culise. De-ar avea adulții curajul luminos al copiilor!
Însă, Slobozia mea avea oferte de servicii puține, dar pentru noi, copiii, era o lume întreagă, infinitul infinitului. Mă țineam de fusta mamei, peste tot. La tanti Aurelia de pe șosea, la coafor, unde mă minunam de oul ăla fermecat de sub care ieșeau femei cu bucle mari și foarte frumoase. La tanti Florica de pe uliță, la manichiură, unde roșul aprins era o promisiune de viitor. Sau la tanti Vasilica, unde o bucată de mătase cât casa devenea, prin magie, o rochie splendidă pe mama, ce-i definea croiul feminității prin multe, multe ace de gămălie.
Mai erau și alte servicii, omul se căuta la suflet în biserică, iar pentru o pișcătură de Polidin, pe vale, la Nelu Sanitaru.
Așa a fost atunci, Slobozia mea.
Toate aceste femei ale copilăriei mele aveau ceva în comun: își puneau priceperea în slujba celorlalți. Una coafa, alta cosea, alta înfrumuseța mâini, alta alina cu un sfat sau cu un leac băbesc. Satul trăia prin oamenii care știau să facă bine ceva.
Astăzi, când mă întorc în Slobozia, descopăr aceeași continuitate, doar că instrumentele s-au schimbat. Bigudiurile, acele de gămălie, sticluțele de ojă au fost înlocuite de aparatură modernă, iar serviciile s-au diversificat. În spatele lor stă, însă, aceeași forță discretă: inițiativa unor oameni care au ales să construiască aici, acasă.
Acum, am să mă opresc la un salon inedit pentru mediul rural, care m-a impresionat prin ofertă și prin voința unei femei de la sat de a accesa fonduri europene.
Cum am aflat de salon?! Eram în mașină, spre ai mei, și am văzut un afiș lipit pe o casă: THERAPY FLORY NICO REFLEX. Era casa în care eu și sora mea ne jucam cu alte surori dragi, Nini și Flori. Am năravul ăsta, când revin acasă, îmi caut copilăria prin toate curțile uliței.
Iulia Căpitanu
Asta se întâmpla după ce mama mea, octogenară, fusese la București pentru investigații și singura recomandare pentru mobilitate era cadrul de susținere. Mama nu mai mergea aproape deloc. Trasee scurte prin casă și cam atât. Dincolo de medicația curentă, am zis să începem niște ședințe la acest salon. Într-o zi, mă uit pe telefon pe camera video din curte și o văd pe mama mergând încetișor spre poartă. Reiau filmarea, credeam că mi se pare, o fi vreo vecină. Nu, era chiar mama! Deci, ședințele de la casa cu afiș au dat roade. Nu este o minune, este o îmbătrânire igienizată, educată de Florina Ochenatu. Că așa o cheamă pe doamna de la casa cu afiș.
Florina a avut curajul să facă un proiect rotund, articulat, prin care a izbutit să acceseze fonduri europene. Astfel, și-a deschis un cabinet care te scoate din nevrozele vieții cotidiene prin terapii de relaxare, de diminuare a durerilor provocate de diverse probleme date de vârstă, profesie sau vreo moștenire genetică pe care nu ai semnat s-o ai.
Când am intrat în cabinet, nu mi-a venit a crede ce văd într-o comună. Mai întâi, m-a surprins ordinea. Apoi, profesionalismul. Și, după aceea, aparatura cu tot felul de accesorii pe care nici nu știu să le numesc, dar, pe care, uneori, le-am văzut aici, prin București.
Ce se face acolo?! Păi, masajul Fohow, cu aparatură bazată pe principiile medicinei chineze. Apoi, drenaj limfatic, reflexoterapie, masaj anticelulitic cu tot felul de dispozitive, dar, mai ales, prin energia unor mâini dibace.
Sănătate la patru mâini, noră conversus soacră. Pentru că Florina lucrează cu Iulia Căpitanu, una dintre nurorile sale. Aceste doamne nu doar că s-au perfecționat prin cursuri de specialitate, dar nu ratează nicio întrunire în domeniu, pentru a fi în pas cu inovația.
Și rezultatele s-au văzut, fără reclamă plătită, prin oameni. Pentru că atunci când faci un lucru bine se duce vorba în sat, în alte sate, ba și la oraș. Așa a devenit ulița mea vedetă!
Atâta uimire mi-a adus perseverența și popularitatea locală a Florinei Ochenatu, că mi-a fost imposibil să nu stau de vorbă cu domnia sa.
Florina Ochenatu
Cine este femeia din spatele acestui proiect și ce se întâmplă aici?
O femeie simplă care a crezut mereu în ideea că și oamenii din mediul rural merită să beneficieze de anumite proceduri. Misiunea principală a cabinetului este îmbunătățirea sănătății prin servicii specializate de masaje – reflexogen, terapeutic sau cu aparatul Fohow, apoi, drenaj limfatic, deblocarea punctelor trigger și terapia cu lumina polarizată, adresându-ne atât persoanelor din grupuri vulnerabile, cât și publicului larg.
În ce moment ați realizat că un cabinet de gen poate avea succes la țară?
Am observat că mulți oameni din comună și din localitățile apropiate erau nevoiți sa meargă în oraș pentru anumite proceduri. Mulți dintre ei n-aveau posibilități de deplasare la Giurgiu și renunțau la programul de terapie.
Care a fost cea mai mare provocare de la idee la faptă?
Multe gânduri, emoții, documente, investiții. La început, am avut și temeri legate de reacția oamenilor, însă încrederea în proiect, susținerea proiectantului, a familiei și a unei bune prietene m-au ajutat să merg mai departe.
Cum v-au ajutat, concret, fondurile europene?
Au fost esențiale, prin ele am reușit să achiziționez aparatura necesară. Fără această finanțare, dezvoltarea afacerii ar fi fost mult mai dificilă și mai lentă. 
Ce v-a surprins cel mai mult în reacția comunității?
Deschiderea oamenilor. Mulți au fost, inițial, doar curioși, iar, după ce au încercat serviciile, au revenit și au recomandat mai departe.
Un mesaj pentru cei ce nu cred în performanță în mediul rural, în aceste vremuri.
Le-aș spune să aibă curaj și să creadă în ideile lor. Succesul nu depinde de locul în care te afli, ci de seriozitate, muncă, disciplină, perseverență.
Credit foto: din arhiva Facebook a salonului THERAPY FLORY NICO REFLEX, din comuna Slobozia, jud. Giurgiu, https://www.facebook.com/share/g/1CbEi8tQH7/
