Nicolae Raportaru, adică, nea Nicu Jidanu, nu are o poveste, este el însuși povestea tânărului din regimurile Dej – Ceaușescu. Fără broderii poezoase, este un om vitaminic din Slobozia, satul meu – ”balconul verde dinspre Ruse”, la doi kilometri de Giurgiu.
Vocație pentru științe exacte, dar și talent actoricesc, nea Jidanu ar fi putut deveni orice, de la fizician la actor, dacă vremurile și tradițiile sătești nu ar fi fost rigide.
Autodidact și curios, a adus în sat radioul artizanal, poezia și teatrul. Are har de la Dumnezeu, cultivat cu dsciplină și seriozitate, că, altfel, nu-mi pot închipui cum a ajuns să cunoască domenii necomplementare, doar, așa, din curiozitate.
E sufletul conversației sociale și, acum, la 75 de ani, condimentează ciorba de pește, gluma, povestirea ca nimeni altul în sat.
A început școala, copiii digitali din Generațiile Z și Alfa ar putea afla multe și din ce spune nea Jidanu. În termenii actuali și pretențioși, lecții de psihoterapie, de educație financiară, autodisciplină și curiozitate științifică. Talentul fără muncă rămâne vânare de vânt.
Bullying-ul nu e de ieri de azi, doar că alte generații îl încadrau în paradigma ”colegii mei sunt răi”. Cum te-ai călit nea Nicu, când erai școlar?!
Cu secera. Dar, fără ciocan… Mama fusese arestată în `55, când eram într-a V a. Fusese bănuită de un avort, s-a dovedit că era o reclamație construită și a fost eliberată în câteva luni. Însă, atâta au râs copiii de mine că mama a fost la pușcărie, încât am renunțat la școală în trimestrul al III lea. M-am dus acasă și am zis ”Gata, eu vreau să mă fac plugar!”.
Stai să îți zic ceva, nu mai zice bullying. Aveam un coleg, cu care lucram în echipă, și la evaluări tehnice spunea să baleiem canalele TV. Zi, dragă, că schimbi canalul!
Dar ai revenit la școală?
Acum sunt tot felul de terapii, psihoterapii și alte nebunii pe bani. Eu am avut o terapie fermă, gratis, de la mama. ”Nu vrei școală, vrei plugar?! Hai la câmp!”.
M-a luat la seceriș, mi-a dat o postață mai mare, ca să simt munca cum se cuvine. Când se golea bota, mă trimitea la fântână, făceam doi kilometri, dus-întors, să aduc apa la lume. Bota era un recipient din lemn de brad de vreo 10 litri ce menținea apa aromată. Când reveneam, mă tolăneam, și venea mama: ”Scoală, trebuie să terminăm. N-ai vrut tu să te faci plugar?!”.
Azi așa, mâine așa, vreo două săptămâni. Până într-o zi, când am dat cu secera de pământ: ”Mamă, înscrie-mă la școală!”. S-a dus la școală, a vorbit cu directoarea, înv. Matilda Văcaru, și cu diriginta, prof. Ioana Culcea, pe mate-fizică, și, gata, m-a înscris.
Și la școală, cum ai fost?!
Nebun după fizică. Uite un exemplu. Repetam anul, că abandonasem trimestrul, și diriginta m-a pus să refac lucrarea la un test din Mecanică, credea că am copiat. Tot 10 a rămas. În anul următor, venea adevărata pasiune pentru fizică, Electricitatea. La o inspecție, am explicat la tablă circuitul electric, iar inspectorul zice: ”Ce notă îi dați?”. Diriginta, 10, la care el: ”Nu. 10+!”. Am alergat de mi-au scăpărat picioarele acasă. ”Mamă, am fost în fața clasei, am luat 10+ de la un inspector!”.
Altfel, făceam prostioare. Iarna, clasa mare, soba mică, fetele, ciorchine, pe ea. Mai voiam și noi băieții să ne lipim de teracota caldă. Atunci, luam cuierul și-l învârteam în aer până cădeau toate hainele pe jos, iar fetele se dezlipeau de sobă. Pentru o domnișoară, țoala e mai importantă decât frigul. Atunci, fugeam noi, băieții, și ne lipeam de sobă.
Se spune că atunci când ești pasionat de ceva, meseria devine plăcere.
Pasiune?! Nu, Manu, eram înnebunit după electricitate, dar n-au avut ai mei bani să mă ducă la București. Diriginta mereu le zicea să mă trimită la facultate. Și era tradiția asta la sat, ca băiat, rămâi lângă părinți, casă și pământ.
Să revenim. Să citești atunci, culmea, la lampă, despre electricitate, este ca și cum ai citi acum despre orarul plecărilor pe Marte.
Uite, când a apărut radioul pe baterii, ai mei nu și-au permis să cumpere unul. La 14 ani, am construit un radio receptor cu cristal de galenă. Cristalul ăsta juca rol de diodă. Băgam un condensator variabil ca să prindem mai multe posturi de radio, Radio București 1, București 2, Sofia, Belgrad, Vocea Americii. Cu creionul scriam prescurtările B1 (Radio București 1), B2 și ascultam, pe rând, la căști.
Pentru o acoperire mai mare, înșiram ca antenă o sârmă multifilară de 100 de metri de la poartă până în fundul curții, cu împământare încropită din găleată de cupru. Izolantul de la capetele antenei le făceam din ”gâtul” de la sticle sparte. Asamblam radio-artizanale și la prieteni, fără bani, așa din pasiune. Practica o mai furam de la un adult, Ilin Gheorghe al lui Mâțuleanu. Vreo șapte ani m-a ținut boala asta.
Cum se distrau tinerii anilor `70, la sat?
La bal, la Căminul Cultural. Venea Formația Federals din Giurgiu și ne cânta twist, rock and roll, madison (dans de linie). Apoi, muzica pe pick-up, discuri de ebonită, 78 rotații/min, apoi, cele de vinil, cu 45 rotații/min. Vezi că mă întrebi una și eu tot spre tehnic mă duc?!
Fetele veneau cu gardieni la bal, mamele, așezate pe scaune. Voiai să dansezi cu una, vorbeai, mai întâi, cu mama. Îmi plăcea Petruța, o blondă de 17 ani, de-o seamă cu mine. Am cerut voie mamei s-o lase la dans, nu se putea altfel. Ne-am plimbat de câteva ori, dar apoi, m-am mofturizat că n-a lăsat-o maică-sa la un Ceai de la ora 5.
Ne emancipasem după englezi, ceaiuri de la ora 5. Ne adunam vreo zece, ceaiul de la ora 5 era vinul de la ora 1. Era vârsta aia când sângele fierbe mai repede decât vinul.
În anii 70, comunismul nu și-o luase în cap. Aveam concerte și filme de-afară. La două concerte ale trupelor britanice, The Gays și The Juits, am chiut cu taică tău și ne-am învârtit hainele pe sus, așa cum făcea toată sala, de ne lua amețeala. Fericirea aia a tinereții, așa, degeaba. Dar, nu zici că dansam și la cinema?! În `67, când erau filme cu Elvis la Cinema București, urmăream, liniștiți, acțiunea, cum începea Elvis să cânte, săream de pe scaune.
Totuși, nu prea se aduceau filme americane noi, mai mult western-uri. Aveau prioritate filmele indiene cu rol educativ. Dar mai scăpau filme europene, cu scene erotice cenzurate.
”Perdonami!” cu Raf Vallone, ”Căsătorie în stil italian”, ”Divorț în stil italian” cu Marcello Mastroianni și Sophia Loren.
Apoi, superbul ”La Dolce Vita” de Fellini, tot cu Mastroianni. Mai apucai să vezi o îmbrățișare.
Și pasiunea pentru teatru cum a venit?
Pe scenă, în fața unui juriu. Președintă era actrița Ioana Rodica Dianu de la Nottara. Mare artistă, dar deranjase Bucureștiul cu ceva, nesupunere și i-au interzis să mai joace. Au detașat-o profesoară la Școala Populară de Artă din Giurgiu.
Și vine actrița într-o zi, la Slobozia, la cules de talente, cu un proiect, teatru de amatori cu stagiune permanentă la Giurgiu. Eram, de-acum, licean la Școala Mecanico-Navală, dar m-am dus la preselecție pentru că mai jucasem în teatrul de amatori la țară. Am jucat rolul unui președinte de CAP, ca să nu deranjez vreun tovarăș, într-o piesă montată de înv. Ivan, apoi, am recitat o poezie dragă mie, ”Jignire” a lui Arghezi.
Cu aer de personaj îndrăgostit în van, nea Nicu îmi recită câteva versuri.
”Nepreţuind granitul, o, fecioară!
Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,
Am căutat în lutul românesc
Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. (…)
Femeie scumpă şi ispită moale!
Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?”
La școala de teatru m-am îndrăgostit de Marinela, actriță de roluri romantice. Ca s-o invit la cofetărie, i-am învățat un rol de spectacol, ”Dușmancele” de Coșbuc. Atunci, nu invitai fata la o cafea, ci la o prăjitură.
Nea Nicu intră, neanunțat, în rolul dușmancei Leanei:
”Dar poate da ea bobi, cu sita!
O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Şi-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei, ce-i partea mea.
Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi, cu tot!”
Așa am ajuns să fac trei ani de teatru, unul de regie-teatru, apoi doi ani, clasă de actorie. Am jucat în spectacole la Casa de Cultură, în prezent, Ateneul ”Nicolae Bălănescu”.
Am jucat cu public în opereta ”Ana Lugojana”, partea necântată, în ”Titanic Vals”, rolul lui Dinu, în ”Chirița în voiaj”, rolul travesti al Chiriței, monolog.
Își ia nea Nicu aerul Chiriței, se ridică și spune, cu brațele deschise: ”Doamne! boieri d-voastră, minunat lucru-i vaporul!… Să vezi şi să nu crezi… Auzi d-ta? Merge focu pe apă ca în vremea halimalei.”
Să știi, că, după mine, pe Chirița a jucat-o cel mai bine un bărbat. Actorul Miluță Gheorghiu de la Iași. Formidabil! Mare actor, s-a dus prin anii 70.
Și apoi, în armată.
În Prahova. Fruntaș la o subunitate de radiotehnică. La un concurs artistic, echipa subunității mele pierdea, așa că am urcat pe scenă, neprogramat, și am intervenit cu Manon din „Noapte de mai” a lui Topârceanu. Manon ne-a aruncat pe primul loc.
”Şi ea s-a dus… În clipa asta mare
I-a aruncat din prag o sărutare
Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume…
O, tu cea mai nebună dintre toate,
Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume
Atâtea zeci de mii de strănepoate!”
Premiul?! Cinci zile de permisie pe care le-am lipit la concediu ca să nu irosesc bani pe tren. Solda era mică, 18 lei pe lună care, de fapt, îți ajungeau pentru două zile de biscuiți, rahat și napolitane-spirale cu cremă bej.
Viața este…
Examen pentru Viața de Apoi, darul de la Dumnezeu cel mai de preț, ca să-nvățăm ceva pe aici.
Ce ai schimba, nea Nicu, dacă ai avea 20 de ani?
Nu m-aș mai însura înainte de 28-30 de ani. Am trecut prin divorț pentru că m-am însurat necopt, deci, alegeri necoapte. Viața de celibatar e una, aia de însurat e alta.
Numai tâmpenii făceam la 20 de ani. La cheful de la Jane Berceanu, ne-am bătut cu mămăligă, s-a lipit de pereții odăii, ne-a dat maică-sa afară. Am plecat toți cu Oberonul (marcă radio) la mine. Tata vopsise tocăria, Marinică al lui Făiniță și-a lipit șosetele de tocul ușii, a plecat desculț în ghete, pe frig. Apoi, la chef la Marinică, unul a parfumat vinul cu lavandă (apă de toaletă), ca să-i dea buchet nobil. La chefurile astea băiețești, unul aducea vinul, altul, ouă fierte, mămăligă, fasole bătută, varză roșie murată.
Revin la întrebarea ta, că m-am dus prin trecut.
Când te însori, devii mai responsabil față de parteneră. Intervine un respect mai mare față de soția ta, e numele tău, e mama copiilor tăi. Și nici nu poți să te faci de râs în sat, că umbli leandra: ”Ia, uite, mă, la ăla, s-a însurat, dar tot cu minte de flăcău a rămas!”.
Cum îl simți pe Dumnezeu?
Dacă vreau să dau o formă umană Creatorului, nu mi-l pot imagina cu chip de om bătrân. Cum să fie bătrân, când el e nemuritor?! Mi-l imaginez tânăr, pe la 30-40 de ani.
Eu am simțit lucrarea lui Dumnezeu, în șomaj, după evenimentele din 1989. Nici eu, nici soția, nu aduceam bani în casă și alocația de sprijin nu ne ajungea. Făceam agricultură de subzistență ca să avem ce mânca.
Într-o seară, în disperare, m-am dus la bucătărie și am început să plâng, uitându-mă la copiii mei, Adela și Cristian. Am luat taburetul, am deschis Biblia și am citit cu lacrimi. Te rog, să mă crezi, că, după o săptămână, mi-am găsit serviciu. Un loc de muncă stabil de unde m-am și pensionat.
Ce sunt copiii?
Responsabilitate, o vreme, grijă și iubire, toată viața. În rugăciunile mele zic mereu: ”Ai grijă, Doamne, de toată lumea și de copiii mei!”.
Ce e iubirea?
Îți răspund cu o replică din piesa ”Titanic vals”. ”Ce poate fi mai frumos şi mai bun în viaţă decât o familie unită, trăind într-un colţ de lume, numai cu bucuriile ei mici, aşa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume şi s-o fărâmiţeze.”.
