Ca să scap de fugile din cap, obligații, îngrijorări, și să-mi câștig o porție sănătoasă de lene, dădeam buzna în tot soiul de terapii cu ape, abureli, fumuri parfumate. Nu era simplu precum ar părea. Să te pui în stare de inactivitate cere o suită de activități preliminare: muncești ca să-ți plătești lenea, dai un telefon, intră robotul cu oferte, te ghidează, iar oferte, apeși tastele anapoda, o iei de la capăt, până la urmă, reușești o rezervare. Se cheamă marketingul lenei.
Așa eram
În acest sens nobil al lenei, se înscriau și fugile mele în Vamă – taxă de trecere din activitate în inactivitate. Doar că taxa asta o plăteam de cum ieșeam pe autostradă, cu atenție ”sus ținută”, fugeam de ne scăpărau roțile, într-un raliu nebun spre trândăveală. Nicio privire pe peisaj, doar pe următoarea bornă de kilometri.
Numai că lâncezeala ținea o zi și-un sfert, că duminică, lenea își mai pierdea din subtilitate, gândul despre luni își reclama prioritatea.
Așa am devenit
Prin 2018, plecarea duminicală din Vamă, 100 de grade.
Cu gândul despre luni, bătută în cap de soare și cu o sete teribilă. Șoferului îi gâgâia muzica în urechi, iar eu stăteam pe bancheta din spate, ca-ntr-o statuie de grup, eu, cu câinele în brațe, flancată de doi copii, și cu picioarele chinuite de multe kile de suveniruri-scoică (totuși, am apreciat că mezina s-a abținut să ia și un stabilopod).
Devenise urgență să-mi cumpăr apă, așa că am implorat oprire rapidă. Era în dreptul unei gospodării. Printre scoici, copii, câine și gândul despre luni, am izbutit să ies din mașină cu o mie de nervi și un papuc, am trântit portiera și mi-am poziționat papucul pe sensul magazinului. M-am uitat înspre gospodărie și… asta a fost.
Un bătrânel împuținat la trup, cu ochi rotunzi și albaștri mă privea senin peste gard. Atunci a trecut și setea, și scoica, și câinele. Parcă intrasem în altă dimensiune. M-am liniștit. Era o liniște despre care îmi este imposibil să vorbesc fără să o confisc. D-aia nici n-o descriu. M-am rușinat că omul a asistat la scena cu portiera, dar el nu a sancționat-o. Nu m-a judecat. Zâmbea și mă privea. Atât.
M-am apropiat de gard și l-am salutat. Nu-mi puteam lua ochii de la chipul lui blajin. Ion Asimov.
A deschis poarta, m-a invitat în curte și a chemat-o pe soție. Nora.
În curtea aia era toată dragostea și rânduiala pe care o căutăm la oraș, la niște oameni care se iubeau de 70 de ani.
Când s-a apropiat Nora, o femeie cu privire ghidușă, ochi căprui, ușor iscoditori, Ion a luat-o de mână și s-au așezat pe o băncuță lipită de casă. A așteptat să se așeze ea, mai întâi. L-am întrebat dacă este localnic sau s-a mutat în Vamă din altă parte. Era om de-al locului.
Mă uitam în jurul meu, flori plantate la linie, un ștergar alb ca spuma agățat în cui la fântâna din curte, o gospodărie bine definită, fiecare colț își avea rolul lui și niciun obiect nu era uitat sau pus la întâmplare în altă parte.
Între timp veniseră și ai mei din mașină, priveam cu toții cuplul acesta de pe băncuță.
L-am întrebat pe Ion cum și-a dat seama că ea este aceea.
”Primul om la care îți vine să spui de o bucurie sau un necaz, ăla e omul potrivit. Pe cine cauți prima dată, aia e. Eu și Norica ne-am înțeles foarte bine pentru că ne-am iubit.”
Apoi, s-a răsucit pe bancă și a bătut cu palma în casă: ”Vedeți casa asta, întâi a fost una mică, din chiripici. În ce sărăcie eram, Doamne! Dar noi nu o vedeam deloc. La casa asta am muncit amândoi. Eu eram sus, pe scară, Norica îmi aducea găleata cu chiripici. Și altă găleată, și altă găleată. Și cântam pe scară, ea râdea de mine. Am făcut casa asta cântând.”
Nora zâmbea, îi sorbea vorbele și acum la 90 de ani, și doar după ce a terminat el, a completat și ea. ”Și să știi, că noi nu închiriem casa asta, e făcută de noi. Nu ne pricopsim, cât avem, nouă ne ajunge. Nu e vilă ca la vecini, arunci două lămpi, un pat de pal și o velință și vine turistul. Avem tablouri cu părinții, cu nepoții, o să vă bag în casă să le vedeți. Să calce turistul încălțat pe covoare țesute de mămica, să vină aici cu gălăgia?! Păi, atunci n-ar mai fi casa noastră! Au unde să meargă, e satul plin de pensiuni”.
Mi-i imaginam cum au construit casa amândoi, singuri. Cât timp le-a luat, dar nu a contat. Pentru că s-au potrivit. Și, acum, la vârsta aceasta, cât respect există între ei. Niciunul nu se precipita să întrerupă o idee, povesteau pe rând și se completau.
Am fost la magazinul din apropiere, le-am adus ciocolată și suc. Poiana cu lapte simplă, asta le plăcea.
Când am plecat, în îmbrățișare, niciun gând de luni nu a mai venit, pe autostradă am mers lin, fără grabă, ca un învățăcel silitor al familiei Asimov. Nu mai vedeam nicio bornă, decât locul unde se lipea câmpul cu cerul.
La fel și, acum, în iulie, am revenit la ei, ca în fiece an, dar uitasem să cumpăr ciocolată. Nora m-a îmbrățișat, era senină. Soțul ei plecase la Dumnezeu. M-a surprins vocea echilibrată cu care îmi povestea cum s-a întâmplat. Și-au băut cafeaua de dimineață, au trebăluit prin curte și asta a fost. Niciun moment nu a spus că îi e greu, că e singură, o demnitate a durerii desăvârșită. Atitudinea aceasta venea din convingerea ei: ”Ion a plecat la Dumnezeu liniștit. Avea o vârstă, nu?! N-o să treacă mult până ne vedem”.
Am plecat, în mod ciudat, înseninată de profunzimea cu care înțelegea Trecerea.
Seara, mi-am adunat fiicele de la sindrofia de La Stuf și, în drum spre mașină, am văzut un adolescent care pulveriza cu un spray porcării pe gardul lor.
Îmi era imposibil să-l las în pace. Nu m-am putut abține, am mers grăbit după el, zăpăcitul aproape că fugea. I-am zis toate cele despre imbecilitatea gestului. Mă uitam la gard, nici n-aveam cu ce să-l șterg, așa va rămâne definitiv.
Abia, după aceea, am reușit și eu să plâng.
Concept infografic: ”Marcă înregistrată de neuroni” de Lea Ofițeru.
