Capul și sexul fac casă bună

Ne este rușine să vorbim despre ce avem în cap și despre ce se mai întâmplă în viața intimă. Încă ne lovim de acea prejudecată primitivă că dacă ai depresie ești „nebun”, iar dacă vrei să-ți îmbunătățești viața sexuală ești frivol, așa că mulți aleg să se pitească de frica judecăţii.

În acest peisaj al secretelor rușinoase, în bătălia dintre exercițiile Kegel de acasă și cele cu Emsella, ultima câștigă net: 11.000 de exerciții Kegel într-o jumătate de oră, prin tehnologie, versus 11.000 de exerciții într-un an de zile, acasă. De fapt, nu le faci tu, un fotoliu ”cu furnici” își face treaba. Rezultatul? Rezolvi laxitatea pentru un sex considerabil mai bun și scapi de vreo rușine la bătrânețe, când râzi la o glumă bună sau când nepoții te provoacă să sari coarda.

Din cauza acestor blocaje, oameni măcinați de depresie sau bătrâni care trec prin drama incontinenței ajung să sufere singuri. În aceeași tăcere se sigilează și cei care se confruntă cu disfuncţii intime, fie că vorbim de femei (cu sau fără trauma fizică a unei nașteri), fie de bărbați. Sub necruțătoarea lege a gravitației, musculatura pelviană se lasă în timp pentru oricine. Uităm că nu există doar sportul extern, ci și un „sport intern” al corpului. Antrenată cu aparatura potrivită, această musculatură profundă poate fi recuperată, făcând minuni pentru tonusul de altădată.

Credem greşit că degradarea este un dat inevitabil, când realitatea este cu totul alta: pentru toate aceste probleme există soluții științifice clare, nu dat în bobi sau alte cele.

Lăsăm la o parte tabuurile și vorbim deschis despre neuroștiință, mituri demontate și recăpătarea demnității cu Cristian Florin COTORCEANU, specialist în neuromodulație, neurofeedback și longevitate, managerul celor două clinici Emmanuel CliniX din București și din Londra.

Cristian Florin COTORCEANU

Se spune că sexul începe în creier. Cât de mult ne influențează starea psihică dorința și atracția?

Mai mult decât ne place să recunoaștem. Cred că mulți am crescut cu ideea că dorința ține de corp. În realitate, cel mai important organ al intimității este creierul.

Pentru mine, atracția începe cu o stare: să te simți în siguranță, văzut și liniștit lângă celălalt. Când mintea e plină de griji, de presiune și de lucruri neterminate, corpul e acolo, dar omul nu mai e.

Mă fascinează cât de mult se joacă totul în creier. Dopamina ne face să anticipăm, să ne dorim, să căutăm. Oxitocina ne apropie și ne face să ne simțim legați de cineva. Dar niciuna nu funcționează bine pe un fond de frică sau de grijă permanentă. Un creier care se simte amenințat nu are timp de plăcere: are o singură prioritate, să facă față.

Cred că mulți dintre noi au trăit asta: seri în care iubești omul de lângă tine și, totuși, nu mai ai nimic de dat. Nu pentru că lipsește atracția, ci pentru că, în cap, ești încă la birou.

Aici cred că greșim cel mai des în cuplu: luăm personal ceva ce nu e despre noi. Retragerea celuilalt devine respingere, iar respingerea devine distanță. Dorința nu se poate forța, dar i se poate face loc: timp fără telefon, conversații adevărate și curajul de a spune cu voce tare „sunt obosit”, în loc să luăm distanță în tăcere.

Mai cred ceva: în relațiile lungi confundăm, adesea, dorința cu spontaneitatea. La început, totul vine de la sine, pentru că totul e nou. Cu timpul, viața se umple de responsabilități, iar intimitatea are nevoie de atenție, nu doar de noroc. Asta nu înseamnă că s-a terminat ceva. Înseamnă că relația a devenit una adultă.

Și, poate cel mai important, cred că intimitatea începe cu mult înainte de dormitor. Începe cu felul în care vorbim unul cu celălalt peste zi, cu un mesaj, cu o îmbrățișare fără niciun motiv, cu senzația că celălalt chiar te vede. Când lipsește conexiunea din restul zilei, e greu să o găsești seara, la comandă.

Nu în ultimul rând, cred că trebuie să fim blânzi cu noi înșine. Corpul nu e o mașinărie care pornește la cerere. Perioadele de oboseală, de doliu sau de presiune își lasă amprenta, iar asta e profund omenesc.

Așadar, uneori, problema nu este lipsa atracției față de partener, ci faptul că mintea noastră este prea ocupată pentru a mai permite corpului să se bucure.

Trăim într-o epocă a suprasolicitării. Cum ajunge stresul cotidian să ne afecteze creierul și, implicit, relațiile personale?

Cred că suntem prima generație care nu se mai deconectează niciodată cu adevărat. Telefonul e mereu în buzunar, munca ne urmărește acasă, iar liniștea a devenit aproape un lux.

Creierul nostru nu a fost construit pentru asta. Stresul e util când fugi de un pericol, dar noi am transformat un e-mail, o notificare sau un termen-limită în pericole permanente. Iar un om aflat mereu în alertă devine mai iritabil, mai puțin răbdător și mai puțin prezent.

Mă gândesc des la cât de diferit arată o zi obișnuită acum față de acum douăzeci de ani. Ne trezim cu telefonul în mână, citim știri și mesaje înainte să ne dăm jos din pat, iar ultimul lucru pe care îl vedem seara e tot un ecran. Creierul nu mai are momente goale, iar tocmai în momentele goale se odihnește și se reface.

Ce văd cel mai des, inclusiv în jurul meu, e că familia primește ce rămâne din noi. Venim acasă cu bateria goală și le dăm celor dragi o variantă obosită a noastră. Partenerul nu vede epuizarea, vede indiferența.

Și nu cred că e vorba de oameni răi sau de relații slabe. Sunt oameni buni, care se iubesc, dar care trăiesc într-un ritm care nu le mai lasă loc unul pentru celălalt. Conversațiile se reduc la logistică: cine ia copilul, ce cumpărăm, ce facturi avem de plătit. Încet-încet, doi parteneri ajung să fie doi colegi care administrează împreună o casă.

Mai e un lucru pe care îl observ: stresul se transmite. Un părinte tensionat creează, fără să vrea, o casă tensionată. Copiii simt asta înainte să o poată numi, iar partenerul preia aceeași stare de alertă. De aceea, a-ți gestiona stresul nu e un act egoist. E un gest de grijă față de cei din jur.

Pentru mine, soluția nu este să eliminăm stresul, pentru că asta e imposibil. Soluția e să ne protejăm câteva lucruri: somnul, mișcarea, timpul fără ecrane și câteva minute pe zi în care chiar vorbim cu omul de lângă noi. Și să avem curajul să spunem „sunt epuizat”, în loc să ne închidem.

Am învățat și că odihna nu e o recompensă pe care o primești după ce ai terminat tot. Lista nu se termină niciodată. Odihna trebuie programată la fel de serios ca o întâlnire importantă, pentru că de ea depinde calitatea tuturor celorlalte lucruri pe care le facem.

Stresul nu rămâne niciodată doar la serviciu. Dacă nu învățăm să îl gestionăm, îl aducem cu noi în familie, în relație și chiar în dormitor.

Depresia și burnoutul ne afectează și felul în care ne raportăm la ceilalți. Ce se întâmplă în creierul unui om care își pierde energia, motivația și bucuria de a trăi?

Depresia nu înseamnă, pur și simplu, tristețe, iar burnoutul nu este doar oboseală. În depresie se pot modifica circuitele implicate în motivație, recompensă, atenție și reglarea emoțiilor. Un concept-cheie este anhedonia: diminuarea capacității de a simți plăcere în lucruri care înainte ne bucurau.

Dopamina joacă un rol important, dar depresia nu se reduce la lipsa unui neurotransmițător. Vorbim despre o interacțiune între activitatea cerebrală, somn, stres, inflamație, predispoziție biologică și experiențe de viață. În burnout, stresul profesional prelungit produce epuizare, distanțare emoțională și sentimentul că nu mai ești eficient.

În clinică aud des aceeași frază, spusă cu vinovăție: „Știu că am tot ce îmi trebuie, dar nu mă mai bucur de nimic.” Iar partenerul spune: „Parcă nu-i mai pasă de noi.” Unul dintre cele mai valoroase momente din munca noastră este când le explicăm amândurora, cu harta cerebrală în față, că nu e vorba de egoism, ci de un creier care nu mai are resurse.

Din experiența cu pacienții am învățat că depresia nu este o problemă pe care o rezolvă un aparat. Evaluarea activității cerebrale și tehnicile de neuromodulare pot fi un sprijin complementar, dar locul lor este alături de îngrijirea psihiatrică și de psihoterapie, nu în locul lor. Când întâlnesc o persoană cu simptome de depresie, primul lucru pe care îl fac este să mă asigur că are acces la un medic specialist.

Cred că una dintre cele mai dureroase consecințe ale depresiei este că omul poate ajunge să nu mai simtă bucuria lucrurilor pe care, rațional, știe că le iubește. De aceea, este esențial să nu confundăm simptomele unei suferințe psihice cu defectele de caracter.

Creierul părea un teritoriu greu de descifrat. Astăzi, tehnologia ne permite să-i observăm activitatea. Cât de aproape suntem de a înțelege ce se petrece, cu adevărat, în mintea noastră?

Mult mai aproape decât acum câteva decenii, dar încă departe de o înțelegere completă. Creierul are aproximativ 86 de miliarde de neuroni, iar activitatea lor stă la baza percepției, memoriei, emoțiilor și comportamentului.

Unul dintre instrumentele care ne permit să privim această activitate este electroencefalografia. Prin analiza cantitativă a EEG-ului, numită qEEG sau BrainMapping, putem vedea distribuția și caracteristicile ritmurilor cerebrale și le putem compara cu valori de referință.

BrainMap-ul este serviciul central al clinicii noastre, în București și în Londra. Concret, persoana poartă o cască cu senzori, înregistrăm activitatea electrică a creierului în repaus, apoi o analizăm cu tehnologiile iMediSync și iSyncMe. Rezultatul nu este un raport lăsat pe masă, ci o discuție în care explicăm, pe înțelesul fiecăruia, ce arată harta.

BrainMapping

Vin la noi oameni cu o gamă foarte largă de dificultăți. O mare parte sunt copii cu ADHD sau tulburări din spectrul autist, ai căror părinți completează înainte chestionare detaliate. Am văzut de multe ori părinți care, după ani de „nu e nimic, o să-i treacă”, pleacă din cabinet cu o direcție clară și cu întrebările potrivite pentru medicul copilului.

La adulți, cele mai frecvente motive sunt anxietatea și depresia. Dar lucrăm și cu persoane care trăiesc cu tulburări mai severe, precum tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea bipolară sau schizofrenia. Cercetarea qEEG a descris particularități ale activității cerebrale în multe dintre aceste afecțiuni. Pentru unele familii, să vadă pentru prima dată o imagine obiectivă a ceea ce se întâmplă în creierul celui drag schimbă felul în care înțeleg boala. În aceste cazuri, evaluarea se face întotdeauna în colaborare cu medicul psihiatru care urmărește tratamentul.

Trebuie însă făcută o distincție importantă: putem măsura activitatea electrică a creierului, dar nu putem citi gândurile unei persoane și nici nu putem pune un diagnostic psihiatric doar privind o hartă cerebrală. BrainMap-ul este o piesă importantă din puzzle, care își arată valoarea atunci când e corelată cu istoricul persoanei și cu evaluarea specialistului.

Putem să ne antrenăm creierul așa cum ne antrenăm corpul? Ce aduce neurofeedbackul și cât de mult putem influența capacitatea creierului de autoreglare?

Da, într-o anumită măsură. Creierul are o proprietate extraordinară, neuroplasticitatea: capacitatea de a-și modifica organizarea ca răspuns la experiență, învățare și exercițiu. Fiecare lucru nou pe care îl învățăm schimbă ceva în rețelele neuronale.

Neurofeedbackul pornește de la ideea că putem folosi informații despre activitatea cerebrală pentru a învăța autoreglarea. Activitatea electrică a creierului este înregistrată prin senzori și transformată într-un feedback vizual sau auditiv.

La Emmanuel CliniX, folosim neurofeedback dinamic, prin tehnologia NeurOptimal. O ședință arată surprinzător de simplu: persoana stă relaxată într-un fotoliu, cu câțiva senzori pe scalp, și ascultă muzică. Sistemul introduce scurte întreruperi în sunet, în funcție de activitatea EEG, iar creierul folosește aceste semnale ca informație despre propria activitate. Nu e nevoie de efort conștient.

Mulți dintre cei care vin pentru dificultăți de concentrare sau de somn îmi spun după câteva ședințe că adorm mai ușor sau că se simt mai liniștiți. Le explic însă mereu că aceste observații trebuie urmărite în timp și puse în context, nu tratate ca o garanție. Neurofeedbackul dinamic diferă de protocoalele clasice, iar dovezile clinice nu sunt identice pentru toate sistemele.

Neurofeedbackul nu este însă singura direcție. Alături de el folosim și tehnici de neuromodulare neinvazivă: stimularea transcraniană cu curent continuu, stimularea electrică craniană, stimularea auriculară a nervului vag și fotobiomodularea. Fiecare acționează diferit, iar combinația se alege în funcție de persoană.

Ce mă entuziasmează cel mai mult este schimbarea de perspectivă: începem să privim creierul nu doar ca pe un organ pe care îl investigăm când apar problemele, ci ca pe unul pe care îl putem susține înainte să apară. Prevenția este, pentru mine, viitorul acestui domeniu. Nu așteptăm un infarct ca să avem grijă de inimă. De ce am aștepta o criză ca să avem grijă de creier?

De aceea, urmează să lansăm NeuroFit, primul centru de brain wellness din România: un program de prevenție și îmbunătățire continuă, prin abonament. Ideea e simplă: așa cum mergi constant la sală pentru corp, poți avea un loc unde îți antrenezi și îți susții constant creierul, pentru concentrare, relaxare, recuperare și longevitate.

Antrenarea creierului nu înlocuiește însă fundamentele: somnul, mișcarea, psihoterapia, relațiile și învățarea continuă rămân instrumentele de bază ale sănătății cerebrale.

Stimularea cerebrală fără intervenții invazive ce presupune? Ce tehnologii există în prezent și în ce măsură pot deveni instrumente complementare în abordarea anxietății, depresiei sau epuizării?

Ne aflăm într-o perioadă foarte interesantă: putem influența anumite procese ale sistemului nervos fără intervenții chirurgicale. Domeniul se numește neuromodulare neinvazivă, iar la Emmanuel CliniX lucrăm cu mai multe dintre aceste tehnologii:

• Stimularea transcraniană cu curent continuu (tDCS) folosește un curent foarte slab, aplicat prin electrozi pe scalp, care face anumite zone ale creierului mai mult sau mai puțin „pregătite” să se activeze. Este una dintre cele mai studiate metode de neuromodulare, inclusiv în depresie și în susținerea funcțiilor cognitive. Poate fi combinată cu exerciții de atenție sau de memorie, astfel încât creierul să lucreze activ în timpul stimulării.
• Stimularea electrică craniană (CES) utilizează curenți de intensitate redusă, aplicați de obicei în zona urechilor, și este studiată pentru anxietate, insomnie și stres. Pentru mulți oameni, este o modalitate blândă de a ieși din starea de alertă.
• Stimularea auriculară a nervului vag acționează, prin ureche, asupra nervului vag, una dintre principalele căi prin care corpul trece din modul „luptă sau fugi” în modul de odihnă și refacere. O folosim, mai ales, pentru reglarea stresului și pentru recuperare.
• Fotobiomodularea transcraniană folosește lumină roșie și în infraroșu apropiat, care pătrunde prin craniu și este investigată pentru efectele asupra energiei celulare și a funcționării neuronilor. Este una dintre direcțiile de cercetare care mă interesează cel mai mult.

La acestea se adaugă stimularea magnetică transcraniană repetitivă (rTMS), care are cea mai solidă bază de dovezi și este folosită clinic în tratamentul depresiei.

Diferența față de o abordare „la pachet” este că nu alegem tehnologia după ce e la modă, ci după persoană. Totul pornește de la evaluarea BrainMap și de la o discuție despre ce îl deranjează concret pe om: somnul, anxietatea, oboseala, concentrarea.

Iar deciziile nu le ia o singură persoană. Colaborăm cu psihologi, medici psihiatri și neurologi specializați în aceste domenii, pentru a stabili împreună cel mai bun plan, personalizat pentru fiecare om. Uneori, asta înseamnă un protocol de neuromodulare, alteori, o trimitere către tratament medical sau psihoterapie, de multe ori o combinație.

De exemplu, o persoană care vine epuizată după o perioadă lungă de suprasolicitare poate primi o combinație de stimulare a nervului vag și neurofeedback, gândită pentru recuperare. Cineva cu dificultăți de atenție va avea un cu totul alt plan.

Nu toate metodele au același nivel de validare și nu toate sunt potrivite pentru oricine. Le privesc ca pe instrumente complementare, care în situațiile potrivite pot susține intervențiile consacrate, nu le pot înlocui.

Viitorul sănătății mintale nu cred că aparține unei singure tehnologii, ci capacității noastre de a combina responsabil psihologia, medicina, neuroștiințele și intervențiile personalizate.

Dacă am vorbit despre creier, acum, să mai coborâm puțin în corp. De ce este atât de importantă sănătatea planșeului pelvian și de ce, totuși, acest subiect rămâne învăluit în discreție?

Pentru că vorbim despre o parte a corpului extrem de importantă, dar despre care am fost obișnuiți să tăcem. Planșeul pelvian este un ansamblu de mușchi și țesuturi care susține organele pelviene și participă la controlul urinar, funcția intestinală și funcția sexuală. Problemele pot apărea atât la femei, cât și la bărbați.

Sarcina, nașterea, înaintarea în vârstă, anumite intervenții chirurgicale sau afecțiuni neurologice pot influența această musculatură. Iar problema nu e mereu slăbiciunea: uneori, există o tensiune excesivă sau o coordonare deficitară.

Ce observăm frecvent este cât de târziu ajung oamenii să ceară ajutor. O femeie care a născut acum câțiva ani și care încă evită alergarea sau râsul în hohote de teamă să nu piardă urină îmi spune adesea că a crezut că „așa e normal după copii”. Nu este normal. Este frecvent, dar nu trebuie acceptat ca inevitabil.

Rușinea ține mulți oameni departe de cabinet. De aceea, consider important să vorbim deschis despre acest subiect, inclusiv în interviuri ca acesta.

Sănătatea pelviană nu este un subiect jenant. Este o componentă firească a sănătății și a calității vieții. Iar primul pas este să știm că multe dintre aceste probleme pot fi evaluate și abordate prin metode specializate.

Care ar fi relația între tonusul musculaturii pelviene, încredere și calitatea vieții intime? Ce rol au noile tehnologii de stimulare electromagnetică în recuperarea acestei musculaturi?

Cu siguranță. Imaginea corporală, confortul fizic și viața intimă se influențează reciproc. O persoană cu pierderi involuntare de urină sau disconfort pelvian poate dezvolta nesiguranță, anxietate și tendința de a evita anumite situații sociale sau intime. Uneori, impactul psihologic depășește cu mult problema fizică.

Aici se vede foarte clar legătura dintre corp și creier despre care vorbeam la început. Grija constantă „să nu se întâmple ceva” ține sistemul nervos în alertă, iar starea de alertă afectează la rândul ei dorința și relația.

În clinică, folosim tehnologia Emsella, un sistem de stimulare electromagnetică de intensitate ridicată care provoacă contracții ale musculaturii planșeului pelvian. Persoana stă așezată, îmbrăcată, pe un scaun special, fără introducerea vreunui dispozitiv în corp. Tocmai această discreție îi face pe mulți să facă, în sfârșit, primul pas.

Tehnologia Emsella

Cele mai cunoscute aplicații sunt incontinența urinară și funcția sexuală. Dar în practică am întâlnit și situații care ne-au surprins chiar și pe noi: oameni care veneau cu baston și au ajuns să meargă fără el, persoane care mergeau greu și aveau dureri de spate care au scăpat de ele, bărbați cu prostată mărită care au simțit o îmbunătățire. Și lista poate continua.

Le prezint ca pe ceea ce sunt: experiențe observate în clinică, nu promisiuni valabile pentru oricine. Fiecare persoană este evaluată înainte, iar nu orice disfuncție pelviană necesită întărirea musculaturii: uneori scopul este relaxarea și coordonarea ei. De aceea, evaluarea medicală rămâne primul pas.

Când un om își recapătă confortul și încrederea în propriul corp, schimbarea se vede în felul în care se mișcă, socializează și își trăiește intimitatea.

Longevitatea nu înseamnă doar să trăim mai mult, ci și să ne păstrăm funcțiile cognitive, energia și interesul pentru viață. Ce înseamnă, în fond, să îmbătrânim sănătos?

Pentru mine, longevitatea nu înseamnă să adăugăm ani vieții, ci să adăugăm viață anilor. Putem trăi până la 90 de ani, dar întrebarea este cum: ne vom păstra autonomia, vom învăța lucruri noi, vom avea relații apropiate?

În cercetare există conceptul de healthspan, perioada vieții petrecută în sănătate și funcționalitate. Iar neuroplasticitatea nu dispare odată cu vârsta: creierul continuă să învețe, chiar dacă unele procese devin mai lente.

Avem pârghii clare: activitatea fizică, somnul de calitate, alimentația echilibrată, controlul tensiunii arteriale și al factorilor metabolici, stimularea cognitivă și relațiile sociale.

La clinică vin, tot mai des, oameni de 45–60 de ani care nu au nicio problemă diagnosticată, dar vor să rămână „ascuțiți”. Uneori au un părinte cu demență și au văzut de aproape ce înseamnă. Pentru ei, un BrainMap făcut astăzi devine un punct de referință: o imagine a activității cerebrale cu care pot compara evaluările din anii următori.

Pentru această categorie am gândit programul Longevity din NeuroFit, care combină evaluarea periodică cu sesiuni de sprijin cerebral și recomandări de stil de viață. Spun însă deschis: aceste tehnologii nu sunt metode demonstrate de prevenire a demenței sau de prelungire a vieții. Sunt instrumente care ne ajută să fim atenți la creier înainte să apară problemele.

Sănătatea creierului ar trebui să devină o preocupare permanentă, așa cum avem grijă de inimă, de musculatură sau de alimentație. Iar longevitatea autentică înseamnă să ne păstrăm nu doar capacitatea de a trăi, ci și dorința de a participa la viață.

Tehnologia ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine creierul și corpul, dar care este limita intervenției? Ce nu ar trebui să uităm niciodată despre componenta umană a vindecării?

Cred că aceasta este cea mai importantă întrebare a interviului. Putem înregistra activitatea cerebrală, putem analiza volume uriașe de date și putem influența procese fiziologice prin metode care acum câteva decenii păreau science-fiction. Dar există un lucru pe care tehnologia nu îl poate înlocui: relația umană.

Un aparat poate măsura un semnal electric, dar nu poate înțelege ce înseamnă pentru un om pierderea cuiva drag. Un algoritm poate identifica tipare, dar nu poate reduce suferința umană la un grafic. Iar o hartă cerebrală nu este identitatea persoanei.

Mi s-a întâmplat de multe ori ca momentul cel mai important al unei evaluări să nu fie harta, ci discuția de după. Un părinte care privește pentru prima dată harta cerebrală a copilului său nu are nevoie doar de date. Are nevoie să audă că nu a greșit cu nimic, că există pași concreți și că nu este singur.

De aceea, la Emmanuel CliniX, fiecare scanare se încheie cu o discuție față în față, nu cu un PDF trimis pe e-mail. Încercăm să privim omul în ansamblu: creier, corp, emoții, experiențe și relații.

Există și limite etice foarte clare: siguranța, consimțământul informat și refuzul promisiunilor care depășesc dovezile. Nu orice lucru pe care îl putem măsura trebuie modificat, și nu orice variație a activității cerebrale este o problemă.

Adevăratul progres nu va fi momentul în care tehnologia va putea face totul, ci momentul în care vom ști exact când să o folosim și când să ne oprim pentru a asculta omul din fața noastră.

Se promite reglarea activității cerebrale și combaterea stresului. Dar cât din aceste promisiuni este deja demonstrat științific? Care dintre tehnologiile pe care le utilizați au validare clinică solidă și, mai ales, cum măsurați rezultatele pentru pacient?

Prima obligație a unui specialist care lucrează cu tehnologii moderne este să facă diferența între ce știm, ce cercetăm și ce sperăm să descoperim. Le spun deschis și pacienților noștri:

• rTMS are dovezi clinice solide pentru anumite forme de depresie și este inclusă în ghiduri de tratament.
• tDCS are un volum important de cercetări, inclusiv în depresie, dar nivelul dovezilor diferă în funcție de indicație și protocol.
• Neurofeedbackul EEG a fost studiat în mai multe domenii, inclusiv ADHD, cu rezultate eterogene, care nu pot fi generalizate la toate sistemele.
• Fotobiomodularea, stimularea nervului vag și CES au rezultate promițătoare, dar e nevoie de studii mai ample.
• BrainMap-ul este un instrument de evaluare, nu o terapie, și nu înlocuiește diagnosticul clinic.

Cercetarea nu se oprește aici. Există astăzi studii despre aceste tehnologii într-o gamă foarte largă de afecțiuni și probleme, de la tulburări de somn și dificultăți cognitive până la durere cronică, recuperare după accident vascular sau tulburări de neurodezvoltare. De aceea, nu ne limităm la o singură indicație.

Dar tocmai pentru că posibilitățile sunt atât de multe, este esențial ca omul să fie văzut în ansamblu. Din acest motiv combinăm specialiști din mai multe domenii, care analizează fiecare caz și iau împreună cele mai bune decizii.

A doua parte a întrebării este și mai importantă: cum știm dacă o intervenție funcționează? La noi, fiecare program are trei etape.

1. Punctul de plecare. Facem BrainMap-ul și stabilim împreună cu persoana ce vrea să îmbunătățească. Folosim chestionare validate, precum GAD-7 pentru anxietate sau PHQ-9 pentru dispoziție, și notăm indicatori concreți: cât durează adormirea, de câte ori se trezește noaptea, cât se poate concentra.
2. Pe parcurs. Urmărim aceiași indicatori și ajustăm protocolul dacă este nevoie.
3. La final, repetăm evaluarea și comparăm rezultatele cu punctul de plecare.

De exemplu, pentru cineva venit pentru insomnie, nu ne mulțumim cu „mi-e mai bine”. Ne uităm dacă adoarme mai repede, dacă se trezește mai rar și dacă funcționează mai bine ziua.

Trebuie să fim cinstiți și cu limitele acestei comparații. Tratamentele concomitente, psihoterapia, schimbările de stil de viață sau evoluția naturală a simptomelor pot influența rezultatul. O ameliorare observată după o tehnologie nu demonstrează automat că tehnologia a produs-o.

Pentru mine, succesul nu înseamnă că s-a modificat un indicator EEG. Succesul înseamnă că omul doarme mai bine, se concentrează mai ușor și își reia viața.

Tehnologia poate fi impresionantă, dar rezultatul care contează, cu adevărat, este schimbarea relevantă și măsurabilă din viața omului.

Unde ne găsiți

• Emmanuel CliniX: https://emmanuel-clinix.ro/
• NeuroFit: https://neurofit.ro/