„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Tinerețe prin bătrânețe, cu Nicoleta Stoian

de

”Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei,/Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet,/și inima-ți zvâcnește mai rar,/ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva./Aici se vindecă setea de mântuire…” (Lucian Blaga, Sufletul satului). Pe fiecare om din seria Frumoșii Anonimi în Centenar îl așez după un monolog – oglindă. Avem acces la pelicule de arhivă, să zicem, despre freamătul străzii anonime într-o epocă, dar nu avem mărturii, prin interviu scris, despre anonimi, uităm că doar individ lângă individ generează o masă și nu invers. Avem interviuri scrise încă din 1945, de la Ion Biberi, dar despre personalități culturale. Dialoguri cu…, convorbiri cu…, și tot așa. Însă, de la anonimi, nu avem, pentru că pe ei nu i-a întrebat nimeni. Despre acești oameni aș fi vrut să știu acum, eu, femeia din 2018, ideea unui om obișnuit ca mine, de la început de secol, despre muncă, epocă, viață, dragoste, spusă, nu intermediată. Ce gândea o institutoare franțuzoaică în casa unui boier, ce gândea boierul, ce spunea țăranul, ce simțea copilul, cântecul preferat al lăutarului la horă. Exclusiv, prin interviu. Aflăm destule, prin folclor cules, prin cercetare sociologică, beletristică, documentar istoric, biografii celebre. Însă pe omul anonim, eu nu l-am înțeles decât prin schița unui desenator, când numai dialogul i-ar fi dat tușa de colorist autentic. Astăzi, pe muchie de Centenar, cu Nicoleta Stoian, despre așa cum și-ar fi dorit să fie și n-a fost.

Nini, tu nu ești doar alt copil al copilăriei mele, ești femeia care a  proiectat un arc de curcubeu peste aproape 30 de ani de la ultima vedere, și mi-ai adus, acum, tam – nesam, o oglindă în care apăream eu, la 11 ani. Amintiri pe care le credeam uitate definitiv și pentru care îți mulțumesc din suflet.

  • Ești Emanuela, fata pe care o așteptam, zilnic, să mă ajute la matematică și, uneori, la română. Dacă nu știam ceva, cu zâmbetul pe buze, Emanuela rezolva totul și îmi explica exercițiile. Furai de acasă, caiete, creioane și stilouri, le băgai sub trening, și ni le dădeai. Vai, Manu, dar, pe uliță, erai tartorul, comică, nu aveai stare, inventai jocuri și ne țineam cârd după tine. Cum intra pe uliță mașina lui nea Nicu, fugeai de-ți scăpărau picioarele acasă.

Nini, cred că era vorba de aritmetică, că, prin liceu, lucrurile s-au complicat și pentru mine. Mi te amintesc slabă și plăpândă, cu ochii mari și albaștri. Dar dincolo de uliță, cum a fost prin copilărie?

  • O ajutam foarte mult pe mama. Îmi aduc aminte că sâmbăta, mama făcea curățenia generală și eu trebuia să fac piața, o fetiță la 6 ani, care răspundea la întrebările vecinilor. ”A cui ești tu, măi, fetițo?”, și eu, foarte fericită, răspundeam ”A lui Emil a lui Pisicuță”. Apoi, așteptam la cozile uriașe, știi cum era în comunism, și mai cumpăram și pentru vecini. Fiind micuță, mă mai băgam în față, uneori.

Ai plecat în Italia, nu este o noutate, ar trebui să număr cine nu a plecat din Slobozia la muncă, prin Spania, Italia, Franța. Avea meditatoarea mea o vorbă, ”ai învăța franceza într-o lună la Paris, fără meditații”. Avem un sat poliglot, acum, fără nicio meditație.

  • Eu, Manu, am plecat să depășesc trecutul, ca test, să văd dacă pot să le duc singură, dacă sunt puternică, și, după aia, a venit și satisfacția de a câștiga mai bine pentru fetițele mele.

Se spune că ”cine nu are bătrâni să-și cumpere”, cum erau aceste familii?

  • Nu mi-a fost greu să locuiesc cu un bătrân sau o bătrânică. Bunica mea a fost nevăzătoare și o îngrijeam de mică. Nu mi-a fost greu să împărțim aceeași cameră. Am avut noroc de familii de intelectuali, medici, profesori. Un bătrân este cel care te privește și fără să vorbească mult, înțelegi că are nevoie de ajutorul tău sau vrea să îl săruți pe frunte.

A fost dificil la început, căutai românce ca să nu te simți înstrăinată? Dacă m-ar pune cineva, cu un geamantan lângă mine, într-o țară în care nu cunosc pe nimeni, nu cunosc limba, eu mi-aș pierde toate coordonatele.

  • Când am ajuns, nu aveam prietene românce, nu ieșeam mult, colaboram numai cu familia ca să învăț limba italiană. Depinde și de modul nostru de integrare ca ”badanta”/asistent social.

Cum arată o zi de muncă?

  • O zi de muncă începe cam așa: dimineața verifici igiena rufelor persoanei îngrijite, o schimbi, îi pregătești micul dejun, în timp ce bagi o mașină de rufe la spălat. De fapt, mașina de rufe merge cam toată ziua, bătrânii sunt oameni imobilizați, cu vârste între 85 -100 ani. Bei o cafea, dacă ai timp, de nu, te duci la bătrânică, este timpul în care îi ții companie pentru conversație. Îi faci baie, îi schimbi patul și apoi, faci șmotru prin casă. Dacă dorești să trăiești în curățenie, acolo este casa ta, tu ești patron, nimeni nu te ceartă de ce ai mutat mileul sau de ce ai băgat perdelele la spălat, important este să fie curat. Se apropie prânzul, iar gătești, italienii nu mănâncă mâncare reîncălzită. Pe la 4, pleci să faci piața, să zic că ar fi două ore libere, după care te întorci să prepari cina. Totul este pe cronometru. Și dușul ți-l faci în viteză, uneori.

De unde aflai de aceste oferte, prin agenții, afișe sau din om în om?

  • Ofertele de muncă veneau de la familii, dacă se stingea un bătrân, apropiații lui – preotul, doctorul, familia te recomandau la altă familie. Erau atâtea oferte, că nu știam unde să mă duc.

Nini, ești o femeie tânără care trăiește pentru copii printre bătrâni.

  • Trei ani, am avut grijă de o femeie de care m-am atașat extraordinar. Matilde, profesor universitar la Arhitectură, fără copii, avea doar un frate. S-a stins chiar cu cinci zile înainte să împlinească 100 de ani. Deși făceam nopțile zi, pentru că se panica și avea insomnii, mi-a fost tare dragă.

Este o lume pe viteză, copii crescuți de bunici, părinți între două avioane. Fetele tale au rămas cu mama ta, la Giurgiu, le vedeai la câteva luni, dar, zilnic, pe internet. Fără această muncă, cu acumulări de dor din toate părțile,  le-ai fi asigurat un trai fără lipsuri?

  • Distanța te marchează foarte mult, cine nu știe ce înseamnă dorul să meargă la muncă printre străini. Una scrie în cărți, alta e să trăiești dorul. Îmi amintesc o zi când rugasem familia lui Matilde, să mă lase să merg la serbarea de premiere a fetei mele, dar n-au vrut, nu avea cu cine să stea bătrâna. Plângeam uitându-mă la poza de pe Facebook, cu fetița mea premiantă, lângă mama și sora mea. Eu trebuia să muncesc printre străini pentru următoarea coroniță, ca fata mea să nu ajungă să muncească ca mine. Atunci, voiam să îmi iau copiii în brațe și am luat-o pe bătrânică. A plâns și ea, trăiesc viața noastră, suferă pentru noi că suntem departe de casă și te încurajează să te sacrifici pentru copii.

Chinezii cred că unui copil nu trebuie să-i oferi o casă, o mașină, o călătorie, doar educație, că prin asta le va avea pe toate. Eu aș zice că prin educație înțelegi ce e important – și pe un ceas de aur, timpul se scurge la fel.

  • Trebuie foarte mulți bani pentru meditații, de fapt, pentru orice trebuie bani. Uneori, te acuzi că ești departe și spui mai bine sărac, dar, lângă copiii mei, apoi, ajungi acasă și ne dăm seama că fără bani nu realizăm nimic.

Când îți vezi, efectiv, copiii?

  • Ne vedem, Manu, la Giurgiu merg des, la două, trei luni. Le duceam la mall în București, le plimbam. În vacanță, le aduc aici, să vadă marea, peisaje, dar să înțeleagă și cum muncesc, să aprecieze munca. Să vadă exact ce înseamnă, ca să fie motivate să învețe, să nu ajungă ca mine.

Ai încercat să cauți un loc de muncă în țară?

  • Da, dar în Giurgiu nu am găsit, am tot căutat, iar, în București, nu-mi permit chiria. Este foarte greu să întreții două fete ca să ajungă ceva în viață, vreau să muncesc, dar unde?!

Bătrânii sunt o bancă de emoții, te-a marcat vreo poveste?

  • Da, revin la Matilde, cea de 99 de ani, care mă striga, din 5 în 5 minute ”Marielaaa, vino să mă pupi pe frunte!”, așa îi plăcea să mă strige. Am dus-o la Urgență, i se blocaseră rinichii, era toată familia ei cu mine. Ei își luau ”adio”, dar, culmea, ea mă striga pe mine… ”Marielaaa!”. M-am uitat în ochii ei și i-am zis ”Tu să nu îndrăznești să mori acum! Eu am nevoie de tine!”. Am stat singură cu ea, toată noaptea la spital, familia a plecat să se odihnească. Și-a revenit a doua zi, ne-am rugat mult, și eu, și doctorul. Altădată, când am chemat acasă doctorița să-i administreze un nou tratament injectabil, Matilde a fost reticentă, nu a lăsat-o să pună mâna pe ea decât după ce m-a întrebat pe mine dacă este în regulă. A fost un moment frustrant pentru medic, era așa o conexiune între noi, avea încredere numai în mine. Zicea că nimeni nu îi pune așa ușor perfuzia ca mine…

Îți amintești o situație când serviciile de asistență erau peste puterile tale?

  • O, da. Uite, era un fost inspector de poliție la 87 de ani, care suferea de două boli, și de Alzheimer și de Parkinson. Avea de luat foarte multe medicamente, la fiecare masă. Omul era înalt, avea 1,90 m, și greoi. Pregăteam 5 linguri și 5 pahare cu apă, lângă mine. Nu credeam că o să pot face așa ceva! Îl ridicam din pat, cu toată forța mea, să stea în șezut, avea gura încleștată, medicul mă învățase cum să-i descleștez gura cu o bucățică de pâine, era, practic, ca o legumă. Soția abia mai mergea pe picioare, stătea pe lângă mine, dar îl striga ”mio principe!”. Câtă dragoste! Mă asimilaseră în familie, cumva.

Mama ta te-a ajutat, a crescut, practic, copiii. Plăteai meditații, plăteai haine, asigurai banii de mâncare, trimiteai pachete. Dar mama ta, pensionară, era acolo.

  • Da, bunica devine o a doua mamă în situații ca aceasta. Este zi de zi acolo, au contact permanent, uneori, deveneam geloasă pe ea. Dar realizam ce greu era și pentru ea, pe de-o parte, în rolul de bunică, de a proteja copiii, pe de altă parte, cu dorul după fiica ei care muncește printre străini, că și ea este mamă… Pe mama o numesc eroul meu!

V-ați muta, dacă ar fi posibil, în Italia?

  • Mi-aș dori să muncesc aici, să fim aici, toate, dar, o parte din viața mea am trăit printre oameni care zâmbesc pe stradă, chiar dacă nu te cunosc. Nu contează cum ești îmbrăcată, dacă ești slabă sau grasă, acolo, nimeni nu te jignește. Aici lumea comentează, uite, n-are ojă, uite, este îmbrăcată sport, uite, și iar, uite. Lumea este modestă, acolo, și fiecare se gândește numai la treaba lui.

Ai un sfat pentru femeile ce își cresc singure copiii?

  • Să nu le cumpere tot ce își doresc, doar ce au nevoie, strictul necesar. Numai așa un copil apreciază ce ai făcut pentru ei. Să îi facă să comunice, să își spună sincer dorințele. Vor la tata, foarte bine, dar să comunicăm. Împreună găsim soluții. Și tata e părinte, sângele apă nu se face. Nimic material, o spun din experiență, dragostea nu se cumpără niciodată!

Ce ți-a lăsat în suflet, Matilde, te întreb pentru că îmi place privirea ei din fotografie.

  • ”Să prețuim viața că trece repede”, au fost experiențe de muncă pe care nu le-aș fi apreciat în țară dacă nu le trăiam. Am învățat că poți salva o viață, chiar dacă nu ai diplomă, totul este să fii acolo. Am învățat că ”nu contează bogăția”. Uite, Matilde deținea în bancă mult aur, dar nu am văzut-o niciodată mai fericită ca atunci când eu i-am cumpărat o pereche de cercei de la magazinul ”1 EURO”. Am învățat că trebuie să respecți ca să fii respectat. Mi-aș dori și la noi, simplitate, și blândețe, că va veni ziua în care și noi vom fi ca ei. Matilde a murit în brațele mele, am plâns, Manu, am jelit pe românește. Nu poți jeli decât în limba ta. La un moment dat, apare fratele ei de 92 de ani, și deschide șifonierul și văd un costum verde. M-a impresionat că am găsit o poză într-o punguță, cu o scrisoare. Și în scrisoare scria așa: ”Dragii mei, această poză servește la moartea mea. Vă rog, să arătați tuturor, neamurilor, prietenilor, dar, mai ales, să o puneți la crucea mea.” Și avea, Manu, bilețele rânduite pentru fiecare haină, la detaliu, ordonate. Își aranjase totul pentru propria moarte, pentru că era singură. Soțul murise, iar italiencele țin la tradiție, rar se recăsătoresc. Apoi a urmat o noapte îngrozitoare. Rudele au plecat, eu trebuia să rămân singură cu ea în casă. Când ești îngrijitor social faci totul. Am cumpărat sicriul, am aranjat totul, nu am închis un ochi toată noaptea. A fost o noapte cumplită, tresăream la orice zgomot, și îi spuneam ”Matilde, tu să nu-mi faci nimic, noi două ne-am înțeles foarte bine trei ani.” Ei au venit, a doua zi, odihniți…

Ce reprezintă, Nini, Centenarul pentru tine?

Muntele mai poartă enigme în rărunchi/Chiar dacă nu-s trecute pe hartă/Sunt rugăciunile spuse în genunchi.

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->