O căsnicie de 10 luni

Pentru mine, verigheta nu era doar un simbol de angajament, era dovada supremă a acceptării sociale.  Atunci când mi-a plecat omul, am mai purtat verigheta vreun an, o nebunie care-mi dădea confort emoțional. Până când m-a izbit prima chirie imposibil de plătit, am amanetat – o definitiv, adicătelea, o urgență reală mă scotea dintr-o adicție cronicizată urât. Dar inelul nu a rămas un suvenir, așa cum se cuvenea, după o vreme, devenise El Dorado și Graalul la un loc, voiam să redevin ”stăpâna inelului”.

Țelul meu, inelul pe deget, și-a găsit atingerea printr-un coleg de master din Paris, care, ani buni, avusese și el un țel – să scoată de pe deget inelul amantei. Cum fiecare visa cai verzi pe pereți, ne-am zis, hai, să-i visăm pe același perete. Amanta, mai în vârstă, cu inel și trei copii, eu, mai tânără, fără inel și doi copii. Și, aritmetic, parcă stelele se așezaseră binișor.

Francezii, în general, au multe hobby-uri. Al meu era într-o companie de teatru, cânta și juca rugby. Așa am aflat pe Skype, istoria rugby-ului, habar n-aveam că românii au fost atât de buni la sportul ăsta sau că jocul a apărut în orașul britanic Rugby. Dar, când începea să cânte on line, aveam impresia că lângă bloc a adăstat o turmă de iaci. Orice zâmbet de mulțumire pentru vocalize îl lua încurajare pentru următorul, până când fiica mea mi-a adus căștile că se cam săturase. Nimeni nu e perfect și mi-am zis că se străduia și el din drag de mine și asta mă înduioșa cumva.

După ce a isprăvit istoria cântecului și a rugby-ului, s-a urcat, în sfârșit, în avion. Eram o emoție toată, mi-am luat prietena și l-am așteptat la aeroport. L-am cazat la Hotelul Rin de pe Traian, în proximitatea casei mele, ca să purcedem în relație în pași mici. După câteva aller – retour – uri Paris – București, l-am adus, într-un final și în casa mea. Așa am plecat în căutarea inelului. Era din argint, cu mesaj în litere chirilice, nici pe românește, nici pe franțuzește, pe dumnezeiește.

Între noi, mai era doar o scamă estetică ce-i generase un complex – o aluniță pe obraz cât bobul de strugure în etapă de stafidire. Când râdea, mi se părea că alunița asta avea dinți, râdea, vorbea, mișca, frisona. O nevertebrată activă, cu viață de sine stătătoare, lipită pe o fizionomie cu simetrii agreabile. Cum un medic a zis că era bună de scos, am ars-o, i-am lăsat cenușa într-o tavă de spital și ne-am întors pe drumul vieții.

La ai mei la țară, s-a simțit în largul lui, pentru că, știți bine, orice străin ieșit din gazonul geometrizat privește claia de iarbă autohtonă ca artă vizuală de basm.

Cu mama s-a înțeles din prima, el vorbea, ea răspundea cu brațe vorbitoare de franceză. Cu tata, însă, dificil, el rămăsese de ani buni înghețat în filmul tinereții ”Adio, dar rămân cu tine!”, sperând că ce am fost o să mai fiu, deși nu mai eram de ani buni.

Am plecat cu el prin sat, să-i arăt locul copilăriei și să ne oprim pe la rude. Tata a sunat că uitase să-mi zică ceva, insista să nu trec pe la rude, că nu se știe dacă e omul potrivit, așa că ne-am oprit doar la cele din cimitir. A lipit un ochi turistic pe toate crucile, nu doar pe rădăcina mea, să simtă culoarea locală a satului mut.

La noi, la țară, când vine o nuntă se primenește curtea. De la ordinul regelui Carol al II lea, pomii erau igienizați corect de ai mei, dar, gardul cerșea o vopsea proaspătă. Francezul ne-a sugerat o combinație de roșu englez – galben citron, și, atunci, tata ne-a zis că n-ar strica și niște leagăne, dacă tot îi facem bâlci în curte. Viitorul ginere râdea, nu știa despre ce este vorba, dar mâinile mamei i-au spus că se discuta despre Disneyland-ul nostru.

Am luat gălețile de vopsea, și dă-i și trage-i, când eu terminam 10 m de gard, parizianul isprăvea juma de metru. A cedat până la urmă, ud leoarcă de trudă, a aruncat pensula și a cerut un șorț. Zicea el că ar vrea să ne prepare niște cornuri cu ciocolată. S-a dus tata în sat după ingrediente și i-a dat două cuburi de drojdie ca de la bărbat la bărbat.

După aceea, tata și-a aprins o țigară, privindu-ne când pe unul, când pe altul: pe mine, bătând cuie în șipci vechi, pe el, frământând croasante. Și-a făcut o cruce corectă și a ridicat ochii spre cer. Ori nu i-a plăcut gardul, ori croasantul, cert e că la cununia religioasă de la București nu a venit.

Am aranjat o cununie de apartament, ne-am adaptat abilitățile la urgențele evenimentului. Eu trăgeam în spate o canapea să fac spațiu pentru dans, cununabilul fugea cu tăvile pe sus de la o vecină la alta, doar aragazul meu nu ar fi putut face față la atâtea planuri. Tot meniul a fost franțuzesc: o cremă zemoasă cu carne, croasante din profiterol, pere fierte în coniac cu înghețată și sos fierbinte de ciocolată. O nebunie!

Invitații au sosit, cadouri peste cadouri, și a început slujba religioasă. Toată lumea era emoțional în eveniment, doar el, ateu sadea, urmărea cu interes cultural ce se întâmplă: a pupat tot ce i-a întins preotul, la un moment dat, m-a pupat chiar și pe mine.

Cheful a debutat cu ”Les vieux amants”, probabil din dorul pentru franțuzoaică care, oricum, suna nevrotic pentru că-i dispăruse țiitorul din peisaj. L-am aplaudat și ne-am pus pe horit. Nu a înțeles prea bine alergătura asta în cerc, fără alt pas coregrafic, dar, cu siguranță, viteza jocului l-a amețit. A căutat un scaun și acolo a rămas, scuzându-se că nu înțelege de ce ne învârtim. I-am spus că este o manifestare a bucuriei, a energiei, a prinsului de mâini, a emoției comune. Că cercul este forma perfectă și tot așa. Degeaba.

Meniul a fost un succes, doar culoarea felului principal, verzuliu spre maroniu, a dat ceva îndoieli invitaților. Ca să evite o impolitețe, au mâncat, complimentând exoticul din farfurie. A doua zi, recepționam mesaje de compliment la care era agățată delicat o întrebare legată de meniu, nu din curiozitate, ci pentru a ști ce medicamente să se ia. Pentru mulți ”a la francais devenise a la VeCe”. Nu știu ce amintiri a lăsat invitaților această cununie, însă, dacă vreunul avea probleme de constipație, prin acest eveniment, indubitabil, le-a rezolvat.

La concret, planul cu bătaie lungă era făcut, un prieten cu firmă de transport îi căra zestrea de la Paris, îi găsisem și job la liceul francez, totul îmi așeza viitorul pe șevalet de acadea. Până într-o zi. În amurgul inundat cu miros de tei, cu obrazul brăzdat de raza blândă de 50 de wați a unui lampadar, mi-a declarat iubirea cum numai un francez din Orașul Iubirii știe să o facă. Apoi, a continuat: mă iubea aproape la fel de mult ca pe Leon. Am sărit ca arsă, raza a dispărut, duhnea a benzină de afară, păi, să se facă lumină!

Leon era un Scorpion ca mine, din ce mi-a zis, era chiar mai mult de astrologie. Era perfuzia lui spirituală care-i curgea prin vene, acum, împletită cu perfuzia lui sufletească – Ma belle Ema – o dădea el pe la Paris. L-am întrebat cine e ăsta?! Mi-a răspuns că acum e la casa lui. Adică are o familie sau e gay, coleg, iubit, ce treabă are asta cu mine? Nu, nu, a zâmbit, Leon era în pământ, fusese asasinat. Mintea îmi centrifuga enșpe povești pedofile pe minut, urechile îmi țiuiau eram în fața unei povești perverse cu final tragic.

Totul s-a limpezit definitiv când a continuat cu ”beneficiile” ideologiei troțkiste, adică Leon era acel Lev Troțki. Nu mai mă simțeam proaspăt cununată, eram în toiul unui congres despre doctrina cu care rivalizam pentru inima lui. Degeaba îi spuneam că am mâncat comunism pe pâine raționalizată, el nu mai prididea cu discursul pro.

Concluzionă că soluția unei bune căsnicii nu șade doar în afinități emoționale, ci, și doctrinare. Așa aflasem cum sa belle fusese colegă de ”partid” și de partidă. Mi-o imaginam pe franțuzoaică în momentele lor de amoare: Troțkiiiii, hi – hi, ha-he, ho, hi – hi.

Mă uitam la inelul de pe deget, în ce hal mi-l dorisem, mă uitam la el, și, atunci, am înțeles ce trebuie să facem. Am intrat pe net și i-am zis: ”Mâine, la 6 dimineața ai avion!”.

A plâns de ignoranța mea doctrinară prin care dau cu piciorul la destin, am plâns de ignoranța mea de a crede că verigheta e un scop, când, de fapt, e o consecință.

Și-a șters lacrima, și-a luat un aer manifest și a anunțat sobru, cu arătătorul înfipt în tavan: ”Chile, j”arrive!”.

Foto: 2001, eu la 30 de ani, Rezidența Institutului Pasteur, Paris (însărcinată cu primul copil).