La 24 de ani, clujeanca Maria Marica câștigă Concursul Internațional „George Enescu” ediția 2022, Secțiunea Vioară. Studiază la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, sub îndrumarea violinistului francez David Grimal, fondatorul ansamblului ”Les Disonances”, din care face parte și ardeleanca noastră.
Cum orice moment inspirațional are un T0, în cele ce urmează, Maria Marica ne va povesti cum a început destinul ei scris pe vioară, înainte de concertele și recitalurile susținute din Europa până-n America.
David Grimal. Sursă: open.spotify.com
Când ai văzut, prima dată, o vioară?
M-am născut într-o familie de muzicieni, tata și fratele sunt violonceliști, mai am o soră pianistă, și alta, violonistă. Un băiat și trei fete, o familie muzicală.
Deși nu are formație de muzician, mama a fost cea care a insistat ca și eu să învăț muzică, chiar dacă tata, după efortul de a crește trei artiști, ar fi preferat, poate, să fac altceva. Mamei i-ar fi plăcut să cânt la violoncel, mie, la pian, însă tata a zis vioară și vioară a rămas.
Cred că instrumentul în sine nu e atât de important, fie că vorbim de vioară, pian, violoncel sau alt instrument – el rămâne în slujba muzicii.
Deși dragostea pentru muzică a fost evidentă de la început, cu vioara m-am împrietenit ceva mai târziu.
Ai simțit că timpul petrecut cu vioara în mână îți fură din copilarie? Am impresia că, uneori, la vârsta jocului, facem ce trebuie, nu, musai, din plăcere. Orice artă presupune o muncă de ore, față de cele câteva minute, altfel, de neuitat, în care iubitorul de arte audiază o piesă, privește o balerină sau o pictură.
Ca oricărui copil, zic eu, nu-mi plăcea deloc să studiez, iar, dacă n-ar fi fost tata să mă învețe că fără disciplină nu ajungi nicăieri, probabil, că aș fi renunțat extrem de repede la vioară.
Așadar, a durat ceva vreme până să simt plăcerea de a cânta la vioară, dar cred că a fost foarte bine așa, pentru că vioara e un instrument ce necesită atâta muncă și dedicare, încât poți uita rapid că scopul nu e vioara în sine, ci muzica.
Fiindcă tata nu intenționa să mă facă muzician, spre deosebire de frații mei care au fost, de la început, elevii Liceului de Muzică ”Sigismund Toduță”, eu am mers la două școli, în paralel, Școala de Muzică ”Augustin Bena” și Școală Generală ”Ioan Bob” (Cluj-Napoca).
Am legat prietenii în ambele școli și am avut ocazia să remarc două aspecte esențiale. La școala de muzică, unii copii, deși, se vedea limpede că nu vor fi profesioniști, erau deosebiți, aveau o sensibilitate aparte și un alt fel de deschidere. La gimnaziu, m-a impresionat ce rapid s-au prins colegii că eu fac ceva special. Dacă ziceam “Nu, azi nu merg în parc, pentru că trebuie să studiez”, înțelegeau și nu insistau. Dar, veneau cu entuziasm la concertele mele și, chiar dacă n-aveau educație muzicală, simțeam respectul lor față de muzică și de munca artistului.
Și pe această cale, a revistei dvs., încurajez părinții să ofere celor mici lecții de muzică sau măcar câte un drum în sala de concert, din când, în când. E un câștig enorm pentru care vă vor rămâne recunoscători toată viața.
Când te-ai prins că muzica nu va fi hobby, ci destin?
În clasa a IX a la Liceul de Muzică din Cluj Napoca. La punctul ăsta, lucrurile decurgeau atât de natural pentru mine, încât nu a trebuit să iau o decizie conștientă că voi continua să fac muzică. Pur și simplu, nu am luat niciodată în considerare nicio altă variantă.
Pe tot parcursul studiilor în România, am avut parte de experiențe care m-au îmbogățit din toate punctele de vedere și pentru care rămân recunoscătoare.
Ce are școala de muzică din Germania și n-avem noi?
Ceea ce observ, acum, studiind în Occident, este un alt nivel la care se face muzica, dar asta ține, de cele mai mult ori, pur și simplu, de faptul că, acolo, oamenii au o altă perspectivă, o altă mentalitate.
Muzica, și nu muzicianul, este pe primul loc, iar acesta din urmă este fericit să își pună eforturile în slujba artei. Este fericit și pentru că în Occident condițiile de muncă sunt altele.
Iar atunci când ai la dispoziție tot ceea ce e necesar ca tu să-ți poți desfășura munca, te simți respectat, apreciat și util societății ca muzician. Normal, că totul merge altfel. Asta e ceea ce apreciez în Vest și nu vreau, nicidecum, să sune ca o critică adusă României.
De câte ori muzicienii din afară mă întreabă de unde vin, le spun, cu mare bucurie, că sunt româncă. Pentru că n-am cunoscut pe nimeni care să nu admire viața muzicală românească, cunoscând marii muzicieni pe care i-a dat lumii România.
Despre țara noastră, din perspectiva artelor…
… ne oferă nouă, tinerei generații, nu doar o formare cu care ne putem mândri oriunde, ci și posibilitatea de a crea proiectele de care simțim c-am avea nevoie. În loc să ne plângem de ceea ce ne lipsește, dacă am aprecia ceea ce avem deja și ne-am folosi creativitatea, am ajunge, destul de repede, foarte departe. Și cred că ceea ce spun ar putea fi valabil și în alte domenii.
https://www.youtube.com/watch?v=rPtjbiIOptA
