Copiii nu sunt ai noștri, așa cum nici noi nu suntem copiii părinților noștri și nici ei nu au fost copiii bunicilor noștri. Copiii sunt miez de energie divină expulzat, o vreme, din Univers, care vin pe aici, cu un sens. Vin cu un mesaj de disciplină, și pentru noi, candidații într-ale părintescului.
Ani de zile, iubim părinți, bunici, soțul, soția, și nu este nevoie decât de o clipă, doar una!, care să spulbere rânduiala din suflet. Este clipa când îți vezi copilul, prima oară.
O mogâldeață analfabetă, cu părul ciufulit și umed, cu ochii umflați și gura mare, fără vreo virtute estetică sau intelectuală, fără nimic meritoriu, ne confiscă spontan tot echilibrul emoțional dinaintea lui. Și-l restructurează altfel.
Poți să-ți mai iubești soțul după ce te-a înșelat?! Poate da, poate nu. Poți să-ți mai iubești copilul, după ce te-a dezamăgit?! Absolut, da. Cum de poți?! Uite, așa, nu ține de tine.
Orice femeie care intră pe poarta maternității, cu clanul de rude roind prin suflet, va ieși, copleșită de o unică dragoste infinită, venită nu știu cum de nu știu unde. Pentru că atunci când Dumnezu a coborât în căușul palmei un bob de energie pe pământ, a risipit și pulbere de dragoste peste mamă: Fie iubit o viață, ca nimeni altul.
Și, astfel, aeriana de ieri, care mergea cu Nașu la Vama Veche, care nu se uita după copii prin parc, ba, dimpotrivă, era agasată de orăcăiala lor, care avea o mie de complexe și reflexe toxice, care, arareori, își scotea capul din nori, devine, brusc cea mai vigilentă femeie, cu precizie nemțească, memorie igienizată, putere de dinozaur și scut de leoaică. Cum?! Prin grație divină. Așa e cu dragostea asta, 90 de ani să ai, ca mamă, și tot îți tragi telefonul cu vârful bastonului ca să vezi dacă ți-e bine plodul. Care are doar 70…. Dar asta e, și de aici, nu se mai poate dezvolta nicio discuție. Iubire și punct, fără mult sau puțin.
Și dacă lucrurile stau așa, de ce există copii abandonați în maternitate?! Judecam, odată, astfel de mame, să-mi fie iertat. Numai că timpul și provocările lui schimbă, uneori, perspective.
Flash. A doua zi, după ce mi-a venit pe lume mezINA, m-am afundat în coridorul gri al spitalului spre sala de bebelușie, însă niște scâncete ce veneau din altă parte m-au chemat spre altă ușă. Am deschis și am văzut cinci copilași aliniați pe o masă medicală, cinci boabe de energie venite pe lume odată cu fiica mea, în aceeași zi.
O asistentă mi-a explicat că fuseseră abandonați la naștere. Și, atunci, am simțiti aproape fizic cum mă doare sufletul, de îmi venea să plec cu toți acasă. Nici nu știu de erau fetițe sau băieți, eu vedeam doar îngeri ce scânceau ușor. Am început să plâng, poate de la furtunile hormonale provocate de naștere sau poate nu. Îmi amintesc că am cerut să îi iau în brațe, dar nu aveam voie. I-am îmbrățișat cu privirea, pe rând, iar, la plecare, asistenta m-a asigurat că, întotdeauna, copiii își recunosc părinții care li se cuvin.
După ani, cunoscând părinți care au adoptat copii și au creat un flux emoțional incredibil cu ei, am înțeles planul Lui: erau copii pentru părinți cu o altă lecție, o altă misiune. Altă formă de iubire necondiționată, a iubi pui de om care n-are nici în clin, nici în mânecă cu codul tău genetic.
Cu timpul, n-am mai judecat mama care abandona pruncul în maternitate, dimpotrivă, am prețuit-o că nu a întrerupt sensul acelui suflet de a veni pe lume, așa cum, poate, noi am face din nșpe motive de a nu ne deranja viitorul. Acea femeie a avut curaj, în condiții improprii. A naște, cu gura satului pe tine? sau A comite o crimă? Unii ar spune că nu e o conștiință formată. Însă, eu, de când am auzit cu limpezime de cristal inima copilului, doar la o lună și jumătate, perspectiva mi s-a schimbat radical. Acolo, se auzea viața. Copil cât cireașa, cu inimă cât Universul.
Dumnezeu, energie supremă, în imensa Lui generozitate, ne dă liber arbitru. Cumva, ne zice: ”Uite, tu ești din Mine, dar poți să faci ce vrei cu ce ți-am dat. Adică, poți să faci ce vrei cu parte din Mine. Nu mă voi răzbuna, nu te voi judeca. Dar ești singurul care își asumă consecințele”.
Fără kile de amintiri pedagogice și așa-zise coincidențe, eu nu aș fi înțeles, niciodată, că sunt gazda copiilor mei.
