FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Mama și cele trei generații povestite de ea, dincolo de Centenar

Manu Pencea
11 noiembrie 2018, 15:51

Îi spuneam mamei, că, de ziua mea, fac o pauză în căutarea necunoscuților care muncesc. Adevărul este că mă refuzase la Mega un zidar, îi era rușine ca meseria lui să apară public, fiind convins că la ziar se scrie doar despre celebrități, iar, despre oamenii obișnuiți doar dacă e vorba de vreo bătaie, viol sau altă nenorocire. Mi-am amintit de zidarul întâlnit în 133, ”Așa de obosit sunt, că aș dormi și-n apă! Nu mai am putere nici să-mi iau în brațe nevasta.” Muncă la rece pentru pâine caldă. Puțini dintre oamenii remarcabili în evoluția noastră spirituală sau materială au pornit, să zicem, dintr-un sat, fără suport, precum Brâncuși. Am dat căutare pe Google, pe ei, doar ca să le văd părinții. În marea lor parte, boieri, notari, avocați, contabili, preoți, învățători care aveau bani, care au investit în educația viitoarelor genii. Cel ce ajunge sub reflectoare, dincolo de genialitate și tenacitate, este și rezultatul echipei din spate, de anonimi. Și, dacă tot era ziua mea, mi-a venit ideea să-i iau un interviu chiar mamei. A intrat în panică, că nu a făcut nimic deosebit ca ”oamenii mari”. Dar, treptat, s-a relaxat într-o relatare care nu se mai termina. Vedeam cât de mult se bucură că retrăiește anumite vremuri. La finalul poveștii, am întrebat-o, cu reproș, de ce nu mi-a povestit, niciodată, lucrurile acestea. Și mi-a răspuns: ”Pentru că nu m-ai întrebat.” Paulina Pencea, asistentă medicală, 73 de ani.

De unde mă trag eu, pe linia ta?

O familie foarte complicată, trei generații cu iubiri, trădări, pistoale, frați vitregi. Pe la 1900, Gheorghe Ciochir, străbunicul meu, era primarul Sloboziei, construise o casă boierească, cea mai înaltă și elegantă din sat. Ceilalți aveau case mărunte din paiantă. Mergea la bal cu șareta, era cineva în sat, cum s-ar zice. Se țineau cârd femeile după el, funcția publică l-a ispitit la multe aventuri. Într-o zi, s-a îndrăgostit la bal de o tânără și a venit acasă hotărât să divorțeze. Și-a alungat nevasta în lacrimi, nu a vrut să-i dea și copilul, pe Spiru. Mai mult, i-a zis că dacă va călca pe acolo, o împușcă, să uite de Spiru, că el e bogat, îi va da educație bună. Femeia s-a întors la casa părintească, dar nu era zi să nu treacă pe drum să-și zărească băiatul prin gard. Când se vedeau printre șipci, plângeau amândoi. Într-o zi, sătul de traiul rău cu mama vitregă, Spiru a luat pistolul și l-a provocat la duel pe taică său. Dar, a împușcat-o în umăr pe nevastă sa. Mamarea spunea că atunci Spiru ar fi zis că nu se va însura decât cu o femeie care-și crește singură copilul. Și așa s-a întâmplat, a cunoscut la bal la Giurgiu pe Marghioala, femeie frumoasă și drăcoasă, divorțată de un ofițer violent, care avea un băiat, pe Ionel, tatăl meu. A luat-o la țară, i-a adoptat copilul. Ionel Crăcea.

Și Spiru Ciochir a mai continuat tradiția microcapitalistă a primarului?

Cum să nu, a deschis o cârciumă cu o cramă pe toată lungimea casei. Cu bolți, așa cum am văzut la voi în Centrul Vechi. Venea lume de la oraș, erau lăutari, nu exista curent electric, aveau pe mese lămpi nemțești marca Petromax.

Și Ionel Crăcea, tataie?

La a treia generație de antreprenori mici, tata a mecanizat agricultura prin sat. A investit în tractor cu roți de fier, cumpărat de la Țăndărei, batoză de grâu, vapor cu abur care acționa batoza, circular imens de tăiat lemne. Avea servitori, mama era cu contabilitatea, își lăsase meseria de croitoreasă de rochii de mireasă, iar, tata, cu organizarea. Aveau angajați, îmi mai amintesc doar două nume de țigani, Berbec și Gheorghișan. Mergea treaba și cu cârciuma moștenită și cu agricultura.

O poveste din cârciumă…

Veneau oameni și din oraș, dansau, beau, dar, când intrau rușii, amuțeau și lăutarii. Îmi povestea mama despre o zi când era la tejghea și au intrat nișe soldați ruși beți. Ceilalți clienți au părăsit cârciuma. Au început să râdă tare, să glumească, să sporovăiască până târziu în noapte. Ieșeau pe drum, trăgeau gloanțe în aer și mai cereau un rând de țuică. La un moment dat, unul s-a dus la mama, după tejghea, și i-a făcut avansuri. Tata a scos pistolul și l-a împușcat în picior. Ceilalți ruși l-au luat în cârcă și au fugit.

Și o poveste de antreprenor pe care ai văzut-o, nu relatată…

Eram mică, păzeam sâmbăta tocitorile și batoza de la câmp. Tocitorile erau niște butoaie de lemn imense în formă de pâlnie, acolo se punea oiemul, grâul nostru. Plecam cu Dănica, o prietenă, și stăteam acolo pe un pat sub coviltir. Petrișor, fratele meu nu mergea, băieții erau privilegiați atunci. Săream în paie de pe batoză, furam grâu din grămadă și mergeam la un chioșc de pe câmp să cumpărăm înghețată, acadele. Înainte de comunism, existau chioșcuri de lemn pe câmp, alți antreprenori. Mă jucam cu Jocky, câinele nostru, un ciobănesc mioritic. De luni, veneau iar Berbec și Gheorghișan la muncă.

Nu am înțeles, niciodată, ce era batoza, vaporul, aceste mașinării din câmp?

Când începea recoltatul, tata își ducea la câmp batoza, acționată de vaporul cu aburi. Erau trei batoze în sat, dar lumea venea, mai mult la a noastră. Tata, în fiecare an, vopsea și lăcuia tocăria batozei, că era din lemn. Era un Dem Rădulescu al Sloboziei, când mergea la treierat, om afurisit, dar glumeț. Când Berbec încingea vaporul cu lemne și se uita la acul de presiune striga ”Gata conu Ciochir! Îi dăm drumul!”. Și atunci tata fluiera de se auzea în depărtare și-și cânta numele ”Ionel, Ionelule (…), fiindcă te plac fetele…”. Era momentul când intra în muncă ceata. O gălăgie frumoasă, de veselie. Ceata de țărani se împărțea pe sarcini, unii băgau snopuri de grâu în batoză, alții, cu furcoaiele, stivuiau paiele scuipate de magaoaie. Femeile puneau în tocitori grâul bob. Când se făcea grămada cât o căpiță uriașă, unul din spate striga ”Tânjealaaa, adu boii, Gheorghișane!”. Și un țigan trăgea boii lângă tânjeală, adică grămada de paie, și cu un lanț o lega și înjuga boii la ea, să o tragă într-o parte , ca să fie locul liber pentru următorul client.

Ce însemna o ceată?

Un grup de 15-20 de oameni din familii diferite care se ajutau la treieratul grâului la batoză. După ce terminau, se puneau niște cergi pe jos și mâncau împreună, tot ce adusese fiecare de la casa lui, pui fripți, pește de Dunăre în sos de roșii cu usturoi, brânză de bivoliță, vin. Era așa o petrecere că se încheiase treieratul și tata o ținea numai în glume și cântece. Ăsta era semn că fusese an bun.

Nu înțeleg de ce era profitabil pentru tataie, cum câștiga profit?

Oamenii care treierau la noi, la schimb, îi dădeau oiem, adică partea de grâu tocmită pentru că i-a ajutat cu batoza. După aceea, mămica, îmbrăcată elegant, cu costum negru cu blăniță albă la mâneci, și pălăria pe-o parte, pleca în șaretă cu un convoi de 60 de căruțe pline de grâu, după ea. Cum o vedeau oamenii de la siloz, strigau ”A venit coana Aurelia de la Slobozia!”. Mămica fusese premiantă la școală, era cu calcule la siloz, el era cu organizarea. Abia aici, se vedea profitul, bani mulți. Mama îi aduna pe teancuri și venea tata chiuind și răvășea masa. Noi eram fericiți, eu și Petrișor, fratele meu, că puteam fura bani fără să se vadă, dacă tata îi tot scărmăna. Dar și impozitele erau mari, 40 de milioane de lei, pe vremea aia, în anii 50. Când întârziam cu impozitul, ne lua la primărie o bivoliță sau mașina de cusut, și când plăteam restanța, o aducea înapoi.

Și a venit comunismul….

Un șoc, o jale… Au venit de la primărie tovarășii tineri, oameni săraci, să ne ia munca de la trei generații. Convoiul acareturilor luate de comuniști de la noi se întindea spre primărie, pe o jumătate de kilometru. Se uita mama lung după el, fără o vorbă, și apoi, a căzut pe jos. Leșinase. Vecinii se uitau peste gard, ca la nuntă. Lor le luase vreun car cu boi, nimic mai mult. Unii, poate se bucurau, că munca noastră se ducea la comun, și la ei, prin CAP.

Mi-ai dat actele la batoze, tractor și altele, dar nu am posibilitatea să mă judec pe ele, dureză ani de zile, avocați… În fine. Dar, cum s-au descurcat după aceea?

Treaba voastră, dacă nu vă interesați… Au mai trăit un an din banii economisiți. Mămica s-a reapucat de croitorie, iar tăticul s-a angajat muncitor la Giurgiu, la Prefabricate. Au trăit bine, nu ca altădată, dar cultivau pământul din curte și vindeau legume la piață. Și, culmea, au continuat să-i ajute oamenii de la cetele de altădată.

Acum, că am închis povestea a trei generații, cum ai început să faci sport?

Veniseră de la Giurgiu la școală, de la Clubul Dunărea niște antrenori. Eram o grămadă de copii și ne-a pus să alergăm pe drumeagul de lângă cimitir. Ne-a ales pe mine, la viteză și ștafetă, și pe Teodora Ciontea, profesoara ta de română, la săritura la groapa de nisip. Și așa am colindat țara, am luat premiul I, la viteză, în Bulgaria, prin țară, în alte raioane, că atunci nu erau județe, se chemau raioane. La Iași, la Cluj Napoca, la Alba Iulia. Venea antrenorul și mă lua cu motocicleta de la țară ca să nu pierd trenul. Dar nu am mers la Liceul Sportiv din București, pe vremea aia se făceau 8 ore pe săptămână de matematică la liceul ăsta, și eu, ca și tine, eram grozavă la matematică. (râdea).

Tataie a mai avut frați de la tatăl ofițer?

Da, pentru că ofițerul se însurase cu alta și făcuse doi băieți. Avea, deci, doi frați vitregi, Gheorghe Crăcea, secretar la Ministerul Sănătății, și Sofian Crăciunescu (își schimbase numele din Crăcea, i se părea urât) care a fost directorul general al TAROM. E înmormântat la Bellu. Când venea Sofian cu nevasta, îmbrăcați în costume de piele pe motocicletă de la București, era sărbătoare. Prietenele mele se strângeau pe lângă motocicletă și priveau femeie cu bucle negre până la talie, în pantaloni de piele. Frații s-au ajutat tot timpul, chiar dacă nu au avut aceeași mamă.

După gimnaziu, ai ajuns la Liceul Sanitar din Odorheiul Secuiesc, pentru că la București era concurența prea mare. Cum a fost departe de casă?

Eram doar patru românce în an, în rest, unguroaice. Eu din Giurgiu, Dorina din Târgoviște, care devenise și prietena mea cea mai bună, și două din Ploiești. Se preda în maghiară, noi învățam doar după manuale în română. Dacă mergeai la un profesor cu o schemă mai complicată din manual, te repezea, zicea să fii atentă în clasă. Știau română, dar predau doar în maghiară. Însă, examenele erau în română.

Cum erau unguroaicele în cămin?

Foarte vesele, energice, săreau în pat, dansau, chiuiau, ciocneau pahare cu palincă. Uneori, era așa hărmălaie, că noi, astea patru, mergeam la baie să învățăm și să ne ascultăm una pe alta. Stăteam toată noaptea în WC, înainte de examen.

Ce însemna sâmbăta la Odorheiul Secuiesc?

Ziua, mergeam la o livadă de pe deal, intram pe burtă, pe sub un gard de sârmă. Mâncam mere, cântam, stăteam de vorbă. Ne era dor de casă, după două luni, toate voiam să plecăm, dar părinții spuneau că trebuie să terminăm școala ca să avem meserie în halat alb. Alte căministe săreau geamul și se întâlneau cu iubiții, în cimitir. Seara, mergeam la sala de dans, acolo, am învățat dansul popular unguresc. Ne invitau băieții, săream, ne răsuceam, ei ne țineau de mijloc, ne învârteau și, apoi, săreau în aer,și, poc!, își loveau cizma! Mai erau și twist-uri, ce voiam noi, dar, foarte puțin.

Dar vreun ungur te-a curtat?

Da, Gury. Mă invitase la dans un băiat frumos cu părul numai bucle negre, foarte manierat. Era la facultate, la Textile, în Cluj, dar venea sâmbăta la părinți, la Odorhei. Când m-a cunoscut, a început să vină toate sâmbetele acasă. Ne-am întâlnit o jumătate de an, dansam, ne plimbam, povesteam. Așa mult a enervat-o pe o colegă că unul de-al lor este cu mine, că a pus pariu cu alte unguroaice că mă desparte de el. Și așa a fost. Pentru că ea putea să-l iubească în cimitir, iar, eu, nu. Erau alte vremuri… Ca să rezistăm, mergeam la biserica catolică să ne rugăm, era tot Dumnezeu, nu?! Când m-ai dus în vară, după atâția ani, să-mi revăd liceul, am plâns. Am fost așa emoționată… În anul al doilea, se făcea practica în spitale. Îmi amintesc că prinsese drag de mine, un pacient orb, pe la 30 de ani, zicea că am mână ușoară când îi făceam injecția. Era pe Secția TBC. Cum intram în salon, pacienții îl strigau ”Istvan, a venit Paula!”. Râdea fericit și parcă îl aud și acum cum mă chema ”Paulica, ai venit! Te așteptam, zic băieții din salon că ești frumoasă tare, lasă-mă să-ți pup mâna!”. Un om așa bun, ce n-am văzut, a vrut să facă o poză cu mine. Voia o poză cu mine, deși se născuse orb.

Dar, tata, în tinerețe, a mai iubit pe cineva, înaintea ta?

Am găsit prin casă o poză cu o blondă frumoasă, cu ochii albaștri. Făcea armata la Câmpina și pusese ochii pe el un ofițer, îl citise că e om serios, știi cum e el, așa sobru, cu principiile lui. Și începuse să-l invite la masă, la el acasă, sâmbăta. Acolo s-a îndrăgostit de fata lui. Au avut o relație serioasă, ofițerul voia să-l oprească ca ginere, dar Nicu avea altă educație, să stea cu părinții, însurat cu fată mare. Îi mai zic și acum, Nicule, ce ai ratat că m-ai luat pe mine?! Acum erai domn colonel… (râdea).

Cum a început cu tata, cum se întâlneau tinerii pe vremea aia?!

Nimeni nu o lălăia ca acum, ani de zile, hai să mai vorbim ca să vedem dacă ne potrivim până ne plictisim. Într-un an, gata, căsătoria. Ieșeam în Parcul Alei sau la farfuria de la Turnul cu Ceas, la film. Turnul ăsta, făcut de turci când era Giurgiu raia, avea un parc în formă de farfurie în jurul lui, o frumusețe, plin de stejari! El venea îmbrăcat la Farfurie, la costum cu cravată, nu lipsea cravata nici dacă era cald. Acum, băieții merg și la serviciu în adidași. Prin 67, se purta deux pieces, fuste minijoupe plisate și bluze din mătase. Se arunca, negligee, o eșarfă. Chiar dacă mă dureau picioarele, nu ieșeam din pantofii cu toc înalt. Aveam unii preferați, bej, în față cu o coroniță din năsturei din piele neagră. Eram în comunism, dar, mama rămăsese cu moda din chiaburie. Mergeam la cofetărie, fiecare își plătea amandina și braga, așa se cădea să facă o fată, pe atunci.

Iar ca asistentă medicală cum era?

Nu se făceau programări, era lume buluc la ușă, în Policlinică, la Chirurgie – Ortopedie. Câțiva ani am lucrat și la Spitalul Județean pe saloane, ture de noapte, dar v-ați născut voi, așa că am trecut pe policlinică. L-am avut medic și pe dr. Pleșu, ortoped, tatăl lui Andrei Pleșu, cei mai mulți chirurgi erau din Capitală, făceau naveta. Iarna, era foarte greu, mulți pacienți fracturați, alunecau pe gerurile alea, însă, acum, vremea s-a schimbat, vine Revelionul, și nu mai vezi un fulg de nea. Dimineața, urgențele, pe la 1 după-amiaza, medicii plecau în spital, la operații. Oameni culți, aveam ce învăța de la ei. Rămânea, prin rotație, o asistentă în tura de după-amiază. Atunci se venea la pansat, urgențe ușoare, furunculi, panariții, scos un gips, coseam răni mici, oblojeam arsuri de gradul I. Tot felul de răni, de dureri, dar, îmi plăcea să ajut. La copii, le cântam când îi pansam ca să le distrag atenția. Apoi, pe la 6 seara, dezinfectam casoletele de inox cu instrumentarul chirurgical și le duceam la cabinetul de sterilizare, o sală cu cuptoare pe aburi, supraetajate până în tavan. Ca să fie pregătite pentru a doua zi.

Ce este iubirea?