Când m-am apucat să strâng, cu copiii, paharele aruncate lângă autobuz, unul din autogară mi-a zis ”Dar, lasă, doamnă, e treaba REBU!”. Omul nu avea nicio vină, este răspunsul înghețat al Miticilor, când să mai facem treabă, dacă trebuie să clevetim ce nu merge și a cui vină e. Și, de aici, despre educație civică, ne-am putea extinde. Acasă țipăm la copil dacă a uitat lumina aprinsă în baie, la job nu mai urlăm, că nu e factura noastră, iar în public e de bonton să spunem că în 30 de ani Terra ne lasă de izbeliște cu energia. Luăm cele mai scumpe produse de șters baia, însă, când intrăm în toaleta publică, este treaba agentului de serviciu, într-un loc care cere o abordare circulară și foarte personală, cu peria din dotare. Dacă acasă nevasta îți urlă că ai uitat capacul ridicat, de ce să nu te eliberezi de frustrări aurii prin spații publice, că doar ăla care vine după tine nu e nici mama ta, nici sora ta, nici copilul tău. Iar pe afară, suntem la fel, e spațiul public, arătăm cu degetul spre Japonia, cu aspiratoare sub bordură pentru chiștoace și gunoaie, spre Germania unde dacă arunci un pet pe stradă, ți-o iei, dar la noi, este vina altcuiva. Poate o mașină REBU cu picioare de păianjen ne-ar mai ajuta, să treacă pe stradă și să-și arunce în burdihan gunoaiele noastre, că, oricum coșurile de gunoi ne par artizanale. Dacă femeia de serviciu nu ar veni o săptămână prin bloc, ne-am umple nările de izuri pestilențiale, am strâmba nițel din nas, dar nu de miros, ci de revoltă. Deci, cum ne miroase buna creștere civică?!
Ion TUDOR, 45 de ani, măturător stradal, de formație mecanic de utilaj greu
Cine sunteți dvs., pe aici, pe la noi?
- M-am născut și trăiesc la Coșereni, o comună din Ialomița. Sunt un om cu 27 de ani vechime în muncă, în comunism, am lucrat pe buldozer la Barajul Fundulea până la Revoluție, când lucrările s-au oprit. Ele s-au oprit, eu, nu, foarte puțin am stat în șomaj. După aia, tot pe șantiere, șapte ani pentru construcția spitalului din Urziceni, apoi, la o catedrală și două biserici din oraș.
Iar acum, v-am oprit pe stradă pentru că ”îmi adunați toamna” în tomberon.
- Da, așa e, mătur frunzele, or fie ele frumoase, dar dacă se adună strat peste strat, se înnegresc.
Cum arată o zi de muncă?
- La 3 dimineața, mă urc pe bicicletă, merg 4 km până la microbuz, și plecăm, vreo 25 de oameni din Coșereni spre București, cu microbuzul, iar, seara, ne întoarcem acasă. Echipați din sat cu hainele de muncă, în București ne oprim în zona de curățenie planificată, ne luăm tomberoanele după noi și plecăm, în echipe de patru oameni, cu mătura pe străzi. Mătur, fac grămezi, iau tomberonul, încarc gunoiul, cam 22 de saci, dar, drumul ăsta dus – întors face dintr-un kilometru vreo trei.
Înseamnă că aveți condiție fizică bună, alții dau bani la sala de sport să se miște nițel.
- Doamnă, eu, la 45 de ani, pot să fac 25 de flotări într-o mână, iar genuflexiuni, nenumărate. Păi, mătur, deci îmi mișc brațele, apoi, mă aplec, mă ridic, trag de tomberon, de saci, merg kilometri pe zi, sigur că am condiție bună. Și îmi fac munca, apoi, în urma mea, vine controlorul care verifică dacă-i treaba bună.
Printre deșeuri, cam ce găsiți, mai des, pe stradă?
- Alimente stricate, care miros foarte urât, vărsate așa, în drum. Apoi, excremente de câine puse grămadă, pe care le iau cu lopata. Uneori, pisici moarte, cu viermi… Pe străduțe, încărcăm tomberoane, din poartă-n poartă, și apoi, le ducem la mașină. Cloapetele de reciclare se găsesc doar pe artere principale, alea galbene, roșii, mă rog. Pe străduțe, la mătură și lopată.
Ați observat vreo diferență în depozitarea deșeurilor, la case mari și case mici?
- Dacă strâng gunoiul pe aceleași străzi, vă dați seama că m-am obișnuit cu oamenii și casele lor. N-o să mă credeți, dar să știți că oamenii simpli strâng gunoiul în saci, cei mai pricopsiți mai greșesc.
Și iarna veniți din Ialomița la muncă? Când mai aveți concediu?
- Da, iarna trecem de la mătură la lopată și la târnăcop, ca să spargem gheața. Vacanța o pun, mereu, în aprilie, am dreptul la o lună pentru că am vechime. Și atunci, îmi fac treaba în grădina mea, pun o roșie, un ardei, ca tot omul. Am 13 corcoduși și o salcie pe care o iubesc foarte mult.
Vă amintiți o întâmplare haioasă de la locul de muncă?
- O doamnă în vârstă a trecut pe lângă mine, era în baston, dar a avut putere să-mi răstoarne tomberonul, așa de pomană! A avut o forță, ceva de speriat! Așa i-a venit ei, săraca, cu nervii bătrâneții. M-am uitat la ea, dar îmi era frică să-i zic ceva, la firmă ne învață să fim politicoși, să nu răspundem urât. Așa că am tăcut și am încărcat, din nou, grămada de deșeuri. Dar, uite, chiar azi, ajunsesem pe strada Aurel Vlaicu din Ștefan cel Mare și măturasem peste tot. În urma mea, cineva a aruncat gunoiul fără sac. Taman strânsesem.
La cât timp mergeți acasă?
- Zilnic, nici n-aș putea să stau o zi fără fetițele mele. O am pe Cătălina de 6 ani și 3 luni, și, mai o am și pe Adriana, de 3 ani și 7 luni. Să stau la București fără să văd fetele, vai de mine, dar nu se poate! Dacă o auziți p-aia mică cum zice ”Îmi ești gând!”, m-ați înțelege.
Să vă trăiască, am remarcat că spuneți nu doar câți ani au fetele, ci și lunile.
- Și lunile sunt importante. Băiatul meu, la 4 luni, a murit după vaccin. Pneumonie cronică, au zis medicii, că ne-am și judecat. Așa că pentru mine, doamnă, ca să vă răspund la întrebare, lunile unui copil sunt foarte importante.
Spuneți-mi ce vreți dumneavoastră, asta este o întrebare deschisă la absolut orice.
- Am avut o tristă în viață. Pot să zic aici, la interviu, dacă nu e de la muncă?! Da?!… Bine. Când aveam 40 de ani, eram pe trecerea de pietoni în Coșereni și m-a accidentat o camionetă fără frâne, oblonul de la remorcă mi-a trecut prin ureche. Am avut coloana ruptă în trei locuri și am fost în comă câteva zile la Spitalul Floreasca.
Văd că munciți și după accidentul de acum cinci ani, alții s-ar pensiona.
- Am stat șase luni în ghips, apoi, un an în medical, trebuie să muncesc. Dar, hai să vă spun altceva. Când am fost în comă, vedeam medicii și asistentele în jurul meu, dar, nu-i auzeam. Iar eu m-am trezit că zbor prin ceva alb, un alb d-ăla imaculat cum nu am vorbe să vă zic. Ceva așa, ca un abur, nu ceață, adică nu-mi era frică că mă rătăcesc, era o stare așa, mă simțeam foarte, foarte bine. Nu am văzut un tunel, o luminiță, credeam înainte că sunt baliverne poveștile astea. Doamnă, am trăit asta ”în original”, nu era de la medicamente. Direct din pat, am zburat în albul acesta care nu există pe pământ, e ceva nemaipomenit, nu zburam așa cu mâinile ridicate, erau pe lângă corp, dar pluteam. Și la un moment dat, zăresc un grup de copii și un băiat mărișor îmi zice ”tati, tati!”. Mă mira cât crescuse, dar știam că e el, Florin, îl recunoșteam, îmi făcuse semn. Râdea, am vrut să zbor spre el, dar n-am putut. Nu am auzit nicio muzică cum spun alții, doar râsete, până când o voce de om mai bătrân mi-a zis ”Cobori sau nu cobori?”. Și am răspuns: ”Cobor!”. Așa m-am trezit din comă. Atunci am înțeles că moartea e sfântă, eu am văzut-o, mie nu-mi mai e frică de ea. Depinde ce faci pe lumea asta… Când mi-a murit Florin în brațe, nu am mai știut de mine, aveam un crac de pantalon pe un picior și unul fără… și am trecut prin ușa de sticlă, fără o tăietură. Am fugit la mama, la trei case, mai încolo. Doamnă, orice durere ai pe lumea asta, omul zice ”Aoleu, mamă!”, nu ”Aoleu, tată!”. D-aia m-am dus la mama mea. Și, acum, mă trezesc cu Petruța mea, dimineața, și povestim ce am visat, uneori, ne dăm seama amândoi că am avut același vis cu Florin.
Ce este iubirea?
- Să-ți iubești familia, copiii și pe tine însuți. Averea nu e o bogăție, doar iubirea e.
Pentru că suntem în An Centenar, mulți s-au jertfit pentru pământul nostru, aveți o poveste din război?
- Străbunicul îmi povestea, când eram mic, ce i s-a întâmplat când au fost bombardați cu obuze. Era în lanul de grău cu Niculae, un țigan din Borănești, se ascunseseră, la ordin, în lanul de grâu. Un obuz i-a aruncat în aer o mână și un picior. Țiganul a început să rupă grâul din jurul lui ca să nu se întindă focul de la obuz să ardă străbunicul. Omul ăsta i-a salvat viața. Și-a dat haina jos, l-a târât pe ea cu intestinele scoase pe grâu și a stat acolo, trei zile. Apoi, l-a târât pe haină, așa cum duci o sanie, la punctul militar sanitar, la un cort. Domne, când îți dă Dumnezeu zile… a trăit așa, fără mână și picior, 99 de ani.
De ce credeți că nu mai țin căsniciile?
- Doamnă, eu cred că amândoi sunt de vină. Numai mătura mea știe câte prezervative rărește pe străzi. Și femeile sunt de vină, un bărbat oricât ar fi de aventurier nu se duce la una serioasă. Asta să fie clar. Dacă ea nu dă semne, nu se duce.
Ce este pentru dvs., sărbătorirea Centenarului?
- Eu nu am timp de sărbătorit, dar mă bucur că avem o Românie mare. O să mă uit să văd când îmi vine rândul la muncă, de Crăciun sau de Revelion. Așa că nu vă supărați, nu am timp de sărbătorit.
A fi om poate însemna într-o viață ”un copac, un copil, o casă”, adică…
- Am o salcie pe care o iubesc, două fetițe pentru care îmi dau pâinea de la gură și o căsuță pe care am făcut-o după armată. Adică, pe scurt, ”Când mi-am terminat căsuța/Eu am luat-o pe Petruța.”
O să vă trimit interviul publicat pe email.
- N-am internet acasă și, cum vedeți, am un telefon cu butoane. Vă rog, să mi-l dați pe o foaie să-l vadă Petruța și fetele mele!
