FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR –  Iubirea e când plângi aiurea la toate filmele

București, Grozăvești, Cămin A, etaj 2, la 1700 km și 6 ani distanță de Zidul Berlinului. Un februarie relaxat de post-sesiune, pe hol, o fată, cu părul ca păcura și privire de cărbune migdalat, mergea alene cu un teanc de cursuri sub braț. La vârsta trufiei, când vezi una frumoasă, o scanezi concurențial, și te gândești că nurii ăia, risipiți în mai multe fete, tot te-ar lăsa cu gura căscată. Dar să-i vezi pe toți la una singură, slavă Domnului, că nu-s bărbat, o fractură de mandibulă ar putea deveni o poceală iminentă. Pe ce șevalet o fi dat Dumnezeu cu pensula, nu știu să zic. Am pălăvrăgit sute de ore pe șapte segmenți de calorifer, am iubit, n-am mai iubit, am dus doruri, ne-am potolit doruri, am fost la maternitatea unui spital, a venit la maternitatea altui spital, ne-am văzut, nu ne-am mai văzut, și, iar, ne-am revăzut. Când oamenii se mai caută și după ani buni, înseamnă că neuitările au împietrit în pârg.

Maria Magdalena Gâdea

Centenarul ar fi…

• Îți zic ce n-ar trebui sa fie: o lozincă. Pentru că, momentan, asta îmi pare să fie, o lozincă ce a demitizat profunzimea evenimentului în sine. De exemplu, eu, ca o persoană care e frustrată că nu a învățat bine istorie la școală și regretă acum,  simt așa, că în anul ăsta centenar, trebuia să pomenim despre povestea din spatele conceptului abstract de Centenar. O sută de ani de la Marea Unire. Asta e standard. Mi-aș fi dorit să știu despre poveștile din spatele textelor standard din cărțile de istorie, mi-aș fi dorit să fie încărcat de emoție. Din păcate e, cel mai frecvent, doar o siglă care apare inflaționist peste tot.

Umorul ne-a venit mănușă ca adaptare la vremuri grele. O abordare comică a unei situații necomice?

• Comunismul nu era prea comic din ce-mi amintesc, cel mult, putea să-ți crească exponențial puterea de a face haz de necaz. Și numărul de bancuri cu și despre Ceaușescu. Pot să-ți povestesc, de pildă, cum tata, ca director al unei școli, era cât pe-aci să nu poată organiza examenul de bacalaureat de-a doua zi. Colegul lui, cel care avea cheia de la seiful cu subiecte, a fost arestat în noaptea de dinainte pentru comportament nepoliticos față de milițeanul care-l oprise pentru un control de rutină. I-au pus cătușele și l-au dus în arest într-un sat, la zeci de kilometri de Slatina, carevasăzică, de examenul de maturitate al unor copii. Ușor euforic și ușor recalcitrant, milițeanul nu a vrut, sub nicio formă, să-i dea tatălui meu cheile. Așa că a rămas blocat, în fața sediului Miliției din sat, întrebându-se ce să facă, în condițiile în care, peste câteva ore, trebuia să deschidă subiectele. Pe vremea aia, șefa de județ, n-am habar care era funcția, poate, secretar de județ, dar n-aș băga mâna-n foc, era sora conducătorului iubit. Era atotputernică peste tot ce era pe lumea asta și dincolo de ea. Ca să-l citez pe Pleșu, ea putea să declanșeze ploi de meteoriți si glaciațiuni dacă poftea. Așa că tata, pentru că n-a fost chip să se-nțeleagă cu milițienii, a plecat, degrabă, în Slatina, să-i bată în poartă doamnei, pe la 3 dimineața. A trezit-o și i-a explicat tărășenia și implicațiile ei gata de întâmplat. Femeia a dat un singur telefon și recalcitrantul a fost descătușat, adus la oraș cu mașina Miliției și lăsat lângă școală. Așa a avut loc, la timp, bacalaureatul.

Două vorbe despre serviciu…

• Locul în care te duci și aștepti cu contul căscat, sfârșitul lunii, ca și cum ai aștepta sfârșitul lumii, ca să poți apoi, vreme de două zile, să fii extaziat, aruncând în stânga și-n dreapta, generozitate cash. Aia e jobul. Ps. Poate să te facă fericit să te duci la dânsul ori să-ți vină să verși dimineața în drum spre. Am experimentat ambele variante.

Când ai fost om bun necondiționat de beneficiu?

• Să fii bun este, întotdeauna, necondiționat de beneficiu. Sau necondiționat de beneficiu, altul decât satisfacția intrinsecă. Încerc să fiu un om bun, în mod constant. Nu – mi iese mereu, dar încerc. Însă, niciodată, nu mă interesează beneficiul.

Aruncă-mi pe hârtia asta informatică o culoare de epocă!

• Bunica a avut florărie pe Lipscani prin anii ’40. Mai bine, zis tatăl ei, ea era doar imaginea locului. Tânară și foarte frumoasă. De aceea, spunea ea, deși pe Lipscani erau nenumărate florării, boierii preferau să cumpere flori din magazinul ei. Ai mei erau, oarecum, niște țărani bogați și ei, la vremea aia, înțeleg. Aveau în satul din Oltenia, pământuri și multe oi, iar, în Capitală, afacerea asta. În timpul războiului însă, când au început bombardamentele, au umplut o ladă cu banii pe care-i aveau și toate acareturile de la casa din București și au plecat înapoi la țară cu un camion, culmea!, tras de boi, lăsând în urmă un oraș presărat cu morți, cratere, case dărâmate. La scurtă vreme după terminarea razboiului, a venit ‘stabilizarea’, atunci, banii lor, un cufăr întreg, n-au mai valorat nimic. După care, au venit și comuniștii care le-au luat pământurile și animalele. Îmi imaginez și acum drama lor. În copilărie, îmi amintesc că mă jucam cu banii ăia pe care-i păstraseră străbunicii, deși nu mai aveau nimic de făcut cu ei. Au muncit la CAP, au fost plătiți cu ziua și, apoi, o pensie de mizerie. Vieți triste și destine distruse în numele ideologiei stupide a unora fără suflet și fără Dumnezeu.

Emoțional, suntem daci, romani, slavi, balcanici…

• Ne place să fim romani, dar, cred că suntem suficient de slavi și de balcanici, în manifestare.

Scenariu: ești turist străin, vii în România, ce te atrage, din prima?

• Lumea zice că femeile. N-am idee cum o fi să le vezi ca străin. De asemenea, mai zic că ospitalitatea și bunăvoința. Pot să cred, însa, că lumea tinde să fie mai săritoare cu străinii. Nu știu cum e să fii străin în România și, ca drept urmare, mi-e greu să răspund. Știu, însă, cum e să fii străin în alte locuri și senzația variază de la plus la minus infinit, în funcție de experiența personală sau a raportării societății respective la români. Probabil că, străin fiind, îți plac cluburile din Centrul Vechi, care sunt vii 24/7, îți place Delta dacă ai norocul s-o vezi, peisajele nemaipomenite din fel și fel de locuri din țara asta, prețurile mai mici ca în restul Europei.

Ce nu-ți place?

• Aglomerația, gălăgia, mizeria de pe străzi, faptul că n-avem autostrăzi decât pe ici si colo, aglomerația, din nou.

România peste 100 de ani: umană sau robotizată?

• Mi-o imaginez cu oameni mai puțin egoiști, implicați social, cu spitale noi și dotate, cu orașe cu parcuri multe și betoane mai puține. Nu mi-o imaginez cu roboți. Mă sperie ideea.

Doar turist în lume?

• Fără doar si poate. Mult turist, dar trăitor la mine acasă. N-am nicio dorință de a emigra. Cândva, demult, mi-am dorit. Acum sunt sigură că, sufletește, numai aici sunt împlinită.

Ce are satul și nu are orașul?

• Liniște, cocoși, verde, bunătate.

Ce are orașul și nu are satul?

• Cam tot ce vrei indiferent de ora la care ți se năzare a voi. Cultura, medie de vârsta mai mică. Eu sunt, prin excelență, un om al orașului. Liniștea multă mă destabilizează emoțional.

Iubirea este…

• Iubirea e când plângi aiurea la toate filmele, nu numai la alea de dragoste, de râde cinematograful de tine, iubirea e când toate versurile melodiilor de dragoste ești sigur că au fost scrise strict pentru tine și povestea/drama ta. Iubirea e când dormi buștean în brațele lui sau nu dormi deloc, în lipsă. Și mult mai multe… Iubirea e subiectul cel mai fezabil pentru scris, tu ar trebui să știi că e așa.

S-a terminat interviul, dar mai stați nițel. Că jos e și poza cu Magda și tatăl ei, domnul Frunză, la Zidul dintre două lumi care chiar s-a prăbușit. ”Și asta nu-i decât o altă cărămidă în Zid.”(Pink Floyd – Another Brick in the Wall)