Oameni în zor de plecare spre București, fete întârziate la un chef, un pachet nedus la portbagaj, un Bubico cerșind atenție, și în toată forfota asta spre nicăieri, doamna Dorina Ciorîcă ne privea cu îngăduință: ”Sunteți așa de frumoase, nu știu pe care s-o privesc mai întâi!”. Am cerut fotografii pentru interviu, s-au adus albumele casei, lumea s-a așezat pe jos, căutând tehnic o fotografie a bunicii. Când s-au pornit amintirile dintre coperte, doruri vechi s-au destins în zâmbete, ochii, în nostalgie. Nimeni nu se mai grăbea, nimeni nu mai se agita, timpul a rămas în loc. Atunci, m-am adunat în câteva întrebări pentru o doamnă, care, la 85 de ani, cu o dicție impecabilă și o limpezime în ochi ce numai gândul adânc poate să-l aibă, mi-a răspuns, într-o revedere după 35 de ani.
Cum e să fii copil în război? Cu ce ochi se vede momentul ăsta teribil, la 10 ani?
Picau ”stilouri din cer”, așa ziceam noi, copiii. Obuzele americanilor, mici, sub forma unui stilou delicat, dragă, n-ai fi zis ce prăpăd pot să facă! Și când suna sirena de la școală ne era clar că urma un bombardament.
În fine, cum auzeam sirena, trebuia să ne ascundem pe unde apucam, să găsim un loc sub podișca de lemn, știi, podețele alea de lemn, de la poarta gospodarului, pe sub care trece șanțul unde se adună apa de ploaie. Și ne băgam acolo. Dacă ne anunțau că ține mai mult bombardamentul, plecau familii întregi pe câmp. Acolo, tata aduna balegile de vacă lăsate de cirezile de la pășunat și făcea foc din ele. Mama cocea niște pite pe focul ăsta ca să nu murim de foame până reveneam în sat.
Fiecare aliat, la momentul în care ne-a fost aliat, avea alt dialog cu sătenii: neamțul zicea: ”Camarad, bonbon!”, adică ne este prieten și ne dă nouă, copiilor, bomboane, rusul zicea ”Țuica!”, dacă nu i se dădea își lua singur, iar, pe american nu l-am văzut, el era pe cer cu ”stiloul”, doar anunța primăria să evacuăm satul. Pentru că este pe graniță, Slobozia a fost foarte afectată de război. Ai văzut și cazematele alea din 1918, făcute de nemți, dinspre Dunăre. Zona de graniță este mereu sub asalt.
Spuneați de o sirenă de pe acoperișul școlii? Ce însemna școala în 1944?
Dragă, pe vremea monarhiei nu exista alfabetizarea, erau boierii și restul, țăranii. Noi nu aveam acces la ce vedeți voi prin poze prin Bucureștiul dintre războaie: trăsuri, cucoane în rochii foioase, franțuzisme. Nu. Femeile de la țară își luau colbița pe umăr și duceau lapte și iaurt la case boierești. Aveam clienții noștri, voiau lactate proaspete, laptele de bivoliță, muls dimineața, dus așa, nefiert.
Dar să revin la școală, se făceau șapte clase, și, după aceea, aveai o diplomă de maturitate, cum ar veni, îți dădeai bacalaureatul, era un fel de echivalent. Eram într-o clasă vreo opt copii, dar, de vârste diferite, adică, doi de nivel de a cincea, trei de nivel de-a șasea, profesorul ne învăța pe toți altceva, în același grup. Mai văd la televizor că în Franța sunt școli așa, cu mai mulți copii în aceeași clasă, la care institutorul le dă teme diferite, pe nivele. Dar acolo, este natalitatea crescută, cred că d-aia s-a ajuns la amestecul ăsta. Mergeam la școală și pe război, acum copiii chiulesc și în pace.
Eu când văd ițari, cămăși, ștergare din pânză țesută la război, mă minunez cum se poate lucra așa ceva fără o linie tehnologică.
Satul era înconjurat de plantații de bumbac. Un fir de bumbac arată așa ca o floare de ceapă, în vârf, între petale uscate este ascuns un ghemotoc alb ca vata sanitară, că doar din bumbac se produce și aia. Apoi, la clacă, femeile desfăceau mototolul ăsta, adică îl scărmănau cu un instrument ce se chema ”arc din lemn”sau ”zdrâng”. După aceea, se torcea cu fusul, ca să iasă firul subțire, bun de pus la război. Și aici, aveai pe-o parte firele, pe alta, ieșea țesătura. În locurile noastre, se tiveau pe margine cu dungi roșii și albastre. Ai văzut câte ștergare, fețe de masă, haine au dunga asta pe margine, iar, pe centru, spuma laptelui, nu alta! Așa drag îmi e când văd azi, nunți în costume populare. Ce dragă, rochia aia de mireasă cu dantelă din plastic, chinezării. Bumbacul e bumbac, lâna e lână și mătasea e mătase. În rest, plasticale. Ne îmbrăcăm în plastic ca un bonbon într-o cutie. Numai pământul ne dă material natural. Chimicalele sunt sclipicioase, ieftine, toxice. Mă rog, moda voastră…
Apropos de bonbon, ce dulciuri aveați la țară?
Dovleac copt, asta aveam în război. Zahărul era un lux. Dovleacul copt era prăjiturica copiilor, mai amesteca mama două ouă cu niște făină și două fructe, cocea niște turtișoare. Dar îți imaginezi cum era fără zahăr sau fără miere.
Și iubirea este…
Singurul lucru care contează pe pământ. Mi-am întâlnit omul pe zestre (regionalism pentru trotuar), așa cum ieșeau fetele în grupuri și se opreau la vorbă duminica cu băieții. A fost iubirea vieții mele, așa un suflet de om, vesel, credincios, aur. Când s-a prăpădit aveam 54 de ani, adică 6 ani mai puțin ca tine acuma, dar nu mai mi-a trebuit altcineva în viața mea. Uite, am pe noptieră, poza lui, și seara îi povestesc cum mi-a fost ziua. Mare noroc am avut cu omul meu!
Ați crescut, ați iubit, comunismul v-a prins în fabrică…
Da, la Întreprinderea de Textile ”Dunăreana”, a doua ca mărime din țară, după cea din Iași. Aveam studente de la Textile din Iași, moldovence frumoase care făceau practica aici la noi. Eram croitoreasă, lucram într-o hală mare, eram 40 de femei, fiecare la mașina ei de cusut, mașini electrice aduse de nemți. Tiveam materiale mari, pentru lenjerii de pat, draperii, fețe de masă, prosoape, batiste. Ce e dragă astăzi o mimoză cu batista din hârtie! Ce s-au schimbat timpurile. O batistă dantelată era șic pentru o femeie când mergea la rendez-vous sau la teatru. Acum își scoate sulul de hârtie. Plastic, mult plastic în jurul nostru…
Sigur că asta era doar o secție, fabrica era imensă, era sala de urzit unde se spălau firele pe țevi, era sala de înăvădit, acolo firele se pregăteau pentru țesut, apoi țesătoria, cu războaie electrice, imprimeria. Aveam comenzi din Franța și Germania, o grămadă.
Voiați să-mi vorbiți despre cineva…
Da, de Petrișor, fratele mamei tale, finul meu, Belmondo al meu, care s-a prăpădit așa tânăr. Un băiat așa romantic, cu o poftă nebună de viață, îl adorau Nichita Stănescu și Dan Spătaru. Când vorbea, îți venea să scrii tot ce spunea, era o poezie, dar, rebel, un sălbatic romantic. Îi dădea tac-tu mare bani de meditații, se pregătea pentru facultate, la Geografie, și pleca cu banii la București și-i risipea cu o codană cu ochii albaștri, umblau fetele după el ce n-am văzut. Și isprăvea banii, până când Aurelia, maică sa, l-a urmărit la tren, și a văzut în gară că a venit cu fata de la Capitală și a înțeles unde se duceau banii. Petrișor era dor, iubire, toamnă. El nu zicea orăcăie broaștele în gârlă, spunea ”ascultă toamna asta, nu mai vorbi, auzi tu broaștele sub cerul înstelat”. Cânta la Carul Cu Bere parcă în frica de moarte, iubea viața și cântecul, ceva ce n-am văzut. Se agăța de viață, filosofa despre trecerea noastră rapidă prin ea. Boier mare, Petrișor. Îmi amintesc că i-am făcut o ghidușie, nu am spus cine sunt la telefon și i-am cântat cântecul lui preferat: ”Era prin mai o noapte înstelată/Când te-am zărit în parcul înverzit/Iar tu-mi jurai cu fața-mbujorată/Ești primul june (pe) care l-am iubit./Un dor nebun veni ca din senin/Să plec în cârciuma cea blestemată/Să-mi tulbur mintea și să beau venin/Și-apoi s-apuc pe drumuri neștiute/Cu pași nesiguri înspre casa mea”…
Petrișor a plecat din viață cu gândul să nu sufere nimeni după el. I-a spus, râzând, mamei tale ”Paula, ai două fete, dar, să nu uiți că am și eu doi copii”. Maică ta s-a panicat, dar el a zis că a glumit. Nu glumise. A fost la țară să-și vadă casa părintească, a doua zi, la cabinet, că era asistent la Radiologie, după care l-au găsit prăbușit în casă. În dormitor, pe canapea, fotografii răvășite, cu toată viața lui, femeia lui, copiii lui. La nimeni nu a spus că suferea de ani de zile de o boală gravă, la nimeni. A plecat romantic din viața asta printre poze, așa cum a și trăit. De el îmi este foarte dor, Emanuela dragă, unul ca el se naște o dată la 100 de ani… Nu aveai cum să nu-l iubești, era imposibil!
