Interviu cu Briana Li, fetița născută din dragostea dintre un chinez și o româncă. Prin această origine mixtă, a călătorit, a văzut, a comparat. Aici ne va spune câteva impresii despre copilăria din China și adolescența din România.
Interviu realizat de Lea Thaisa Ofițeru.
Spune-mi câteva cuvinte despre tine, Briana.
Mai înainte, vreau să zic ”La mulți ani, România!”, pentru că după mamă sunt româncă și aici trăiesc. Despre mine… Ce aș putea spune?! Am 17 ani, sunt în ultimul an la Tonitza, m-am născut în România, însă de la 4 la 11 ani, deci, pentru 7 ani, am locuit în China, cu familia și bunicii din partea tatălui. Am revenit aici, la gimnaziu, și intenționez să dau la facultate la București.
Dacă îți mai amintești, cum arăta o zi de școală în China?
Sistemul de învățământ din China are programul mai încărcat decât în România, chiar și vacanțele sunt mai puține. Eu am urmat o școală internațională, Weihai Daguanghua International School. Aveam colegi din mai multe țări, japonezi, coreeni și alții.
Pentru chinezi, sănătatea fizică este foarte importantă, în programul unei zile, aveam două sesiuni de sport, ture de teren de fotbal. Dimineața și după-amiaza. După prânz, exista și un program de odihnă, adică de somn. Toată ziua era programată pe activități școlare și de relaxare, învățam într-un sistem de internat.
Aveam cursuri de luni până vineri, deci, cinci zile pe săptămână ca și în România. Cursurile se țineau, însă, de dimineață, de la 8.00 până la ora 21.00, iar, între acestea, mai aveam și opționale artistice. Eu am urmat dansul și desenul. Mai erau și câteva ore de limba engleză cu profesori veniți din alte țări. Altceva… Era cumva obligatoriu să învățăm să cântăm la un instrument de suflat tradițional pe nume hulusi.
Ți s-a părut dificilă trecerea la limba română și la un alt sistem de învățare?
M-am întors în România în clasa a V-a, atunci am învățat să scriu și să citesc. Trecerea la limba română și la un alt sistem de învățământ nu mi s-a părut dificilă, mai ales, că eram destul de mică încât să asimilez o nouă limbă. Probabil că, dacă eram deja adult, ar fi fost mai dificil. Plus că eram deja antrenată pe un program școlar mai încărcat și mai diversificat.
În viața de internat, ce alte activități de divertisment îți amintești?
Uneori, după masa de seară, diriginta ne angaja în diverse activități de relaxare. Dacă era cald, ne bălăceam la piscina școlii sau mergeam la parcul de distracții din vecinătate. Atunci când erau zile de sărbătoare, organizam spectacole variate, de dans, muzică, prezentări de modă, la care participau elevi și profesori. Am diplome pe dans, una chiar și pe modelling. Pentru aceste evenimente, ne pregăteam pe ateliere coordonate de câte un profesor specializat pe o anumită artă.
Ai ales zona desenului animat pentru că te-au atras filmele copilăriei?
Animația în film este un domeniu important în China, există atâtea seriale de desene animate consacrate și pe plan internațional. Este o producție mare și variată în acest domeniu. M-a pasionat, încă de mică. Este adevărat că mi-am găsit această vocație, prin profesoara de științe, care, după ore, seara, ne prezenta filme, cu adevărat, deosebite. Atunci, m-a inspirat și mi-am zis, Ok, în treaba asta vreau să mă implic și eu.
Ai copilărit în China, aici se spune că cei 7 ani de acasă nu se uită, îți e dor de țara ta?
M-am născut într-o familie mixtă, tata, chinez, mama, româncă. Și, de altfel, m-am născut la București, deci cum ar putea fi dificil să trăiești în țara în care te-ai născut?! Firește că mai apare dorul, dar merg anual la bunicii din China, în vacanța de vară, la Weihai, merg cu ei la plimbări lungi în care stăm de vorbă, pe țărmul Mării Galbene. Legătura cu bunicii este foarte puternică. S-au ocupat de mine și de sora mea, în educația școlară. Ei sunt profesori, bunica, profesoară de limba chineză și pian, iar bunicul preda geografia, a fost director de liceu. Când merg la ei, comunicăm foarte mult. De asemenea, au venit și ei în România. Așa mult i-a plăcut bunicii aici, țara, oamenii, încât a scris un volume de poezie despre România.
Cum ți s-a părut interacțiunea cu colegii din școlile românești?!
Mi se părea că n-ar fi prea înțelegători cu mine, nu a fost chiar simplu. În China, m-am împrietenit cu ei, încă din prima zi de școală și am devenit mult mai apropiați. Aici, a fost, însă, un pic diferit ca adaptare, veneam din altă țară, alt continent, dar a trecut.
Se știe că bucătăria chinezească a cucerit lumea, un restaurant specific găseșți în orice capitală europeană. Așa că o să te întreb altceva, ce-ți place din bucătăria românească?
Ciorba de burtă, ardei umpluți, sarmale cu mămăligă și, evident, micii.
Când ai ajuns la 11 ani, aici, ce te-a impresionat din prima?
Casele vechi din București și portul popular. Foarte frumoase sunt costumele populare, nu mai văzusem așa ceva.
Este interesant că în China am apărut într-un ziar, ca românca din China, iar aici, invers, acum. Ce să spun, mă bucur că sunt și româncă. Foarte mult!
Un interviu interesant! Felicitări, Lea!👏