Ziua în care Ana Pătan devenea câștigătoarea Festivalului de Folk ”Om Bun”, prin anii ’90, a ajuns cât bobul de orez față de ce i se întâmplă acum. Ana Pătan a intrat în elita internațională a muzicii. Unicitate românească, la puterea a treia. Iată, de ce.
- Unu. I s-a dus buhul că este un muzician de excepție și apare în publicația germană Gitarre & Bass, pe nu mai puțin de trei pagini, revistă pe care o citea, pe nerăsuflate, în adolescența de la Turnu Măgurele. Astfel, o româncă apare în focusul prestigioasei publicații internaționale.
- Doi. A lansat în februarie 2022, albumul „Spice, Gold and Tales Untold„ (”Condimente, aur și povești nespuse”), unde semnează muzica, textul și interpretarea, la care a colaborat Devin Townsend.
- Trei. Este singura femeie-chitarist aleasă de Devin Townsend, pe ultimul său album, ”The Puzzle/Snuggles”. Ca paranteză, Devin va concerta la București, în luna mai, cu trupa Dream Theater, dar, pesemne, că știai asta. Pe albumul ăsta, Ana noastră îl are alături și pe Steve Vai, unul din primii chitariști ai lumii, care a cântat la chitara cu șapte corzi, deținător a trei Premii Grammy.
Ana, ai apărut într-una dintre cele mai prestigioase reviste din lume. Cum s-a întâmplat?
Ne-am găsit reciproc. Cu oamenii din redacție mă cunoșteam de multă vreme, ne întâlneam ocazional pe la diferite evenimente muzicale, expoziții de muzică, etc., așa că știau de evoluția albumului meu „Spice, Gold and Tales Untold” și erau la fel de curioși de rezultat ca și mine. Jurnalistul care a semnat interviul, și care este și organizator de concerte, m-a invitat la un moment dat să cânt într-unul din evenimentele sale, până și fotoreporterul revistei îmi tot reamintea să-i anunț de cum scot albumul.
Așa că după lansare, încurajată și de cronicile pozitive de la presa de specialitate din mai toată lumea, mi-am luat inima-n dinți și le-am scris, rugându-i la o mică recenzie. Răspunsul a venit chiar în aceeași zi: „Am auzit lucruri bune despre albumul tău, din mai multe surse, și chiar așteptam să ne înștiințezi și pe noi! Desigur că putem găzdui o recenzie, dar îți propunem ceva mai mult, nu ți-ar plăcea să facem o poveste despre peripețiile tale de-a face acest album?”.
Cum te-ai intersectat cu Devin Townsend și Steve Vai?
Prietenia cu Devin a început tot în plan pur uman, cu mulți ani în urmă. E drept că tot din cercurile de muzicieni, dar, abia mai târziu, s-a întâmplat să interacționăm și muzical. La un moment dat își dorea să cânte la bas și m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă nu știu pe cineva care are nevoie de un basist la înregistrări. „Ba da, he, he, chiar știu pe cineva!”, am zis, arătând către propria persoană. Era chiar perioada în care-mi căutam instrumentiști pentru album, dar toți mă refuzau (nu lansasem încă nimic, și nimeni nu știa nimic despre muzica mea).
Foto: Lee Sklar, Ana Pătan și Devin Townsend.
El mi-a ascultat demourile, i-au plăcut și a bătut pe loc palma. După câteva luni, aflat din nou prin Germania, iata-l pe Devin Townsend, din proprie inițiativă, înființat în studio și așteptându-și, cuminte, rândul la înregistrări! Firește că prezența lui a deschis albumului meu multe uși.
Tot ținând legătura, în primăvara anului trecut, mi-a trimis schițele viitorului său album, vreo două ore neîntrerupte de muzică, cu invitația să contribui (cu) orice simt sau aud necesar. Materialul era ceva atât de anarhic si avangardistic, încât mi-a trezit imediat interesul. Am dat frâu liber unor linii vocale, sunete de chitară și versuri de care nu mă știam în stare! I le-am trimis pe toate, gândindu-mă că n-are cum să păstreze asemenea absurdități! Se pare însă că i-au plăcut, căci multe au sfârșit pe albumul lui „The Puzzle/Snuggles”.
Sursă foto: Steve Vai, siteul oficial.
Printre prietenii invitați de Devin să participe pe acest album de carantină s-a numarat, desigur, și vechiul său camarad muzical, Steve Vai. Așa se întâmplă să figurez și eu pe lista de chitariști ai acestui album, alături de Steve Vai, pe care, de altfel, nu l-am întâlnit niciodata în persoană.
Vorbește-ne de călătoria acestui album. Un deceniu! ”Curat” parcurs inițiatic.
Ei, cu albumul ăsta, am mușcat mai mult decât puteam mesteca. Toți au văzut asta de la început – de unde și curiozitatea pentru rezultat – la fel și eu, dar nu puteam da înapoi de la confruntarea vieții mele.
Am început proiectul încă de când eram „tânără speranță” în România. Însă, mereu era cineva – producător, instrumentist, casă de discuri – care „știa mai bine” cum stă treaba și care-mi „ghida” acordurile, versurile, stilul, sunetul, instrumentația, până când totul era atât de departe de intenția mea, încât eram nevoită să abandonez.
La un moment critic, m-am prins că, dacă vreau albumul pe care-l vreau, trebuie să devin eu producătorul, chitaristul, aranjorul, organizatorul, textierul, compozitorul, tehnicianul de înregistrări și inginerul de sunet, chiar dacă-mi ia o viață să învăț.
Fiecare e o meserie-n sine, care ia mulți ani de formare. Proiectul pe care mi-l așezasem pe umeri aproape că m-a zdrobit. Treburile astea nu se-nvață decât când le ataci, le aplici, și când ți se sparg în cap, arătându-ți câte mai ai de învățat, umilindu-te foarte dur pentru „amoarea proprie„, dar este cea mai bună metodă să te trezești la realitate, să-nveți să lucrezi constructiv, tu, alături de tine.
Refacerea, după fiecare descurajare, dura mult, dar n-aveam încotro decât s-o iau de la-nceput, cu ceva mai multe cunoștințe, experiență, respect față de „adversar”. Ani și ani de orbecăieli, de practică, de dubii, de mici reușite și întoarceri la punctul 0.
M-a ajutat enorm mentorul meu muzical și spiritual, Jonas Hellborg, care, după o carieră de-o jumătate de veac pe scena mondială, „multe a-nvățat și știe„. În plus, fiindu-mi partener de viață, îmi cunoaște foarte bine și toate butoanele.
Niciodată, n-a intervenit între mine și lecția pe care trebuia s-o învăț, decât prin a mă remonta într-o stare psihică pozitivă. „Ești pe calea cea bună, privește unde erai și cât de departe ai ajuns deja! Continuă! Incearcă și asta (egal, vreun sfat)”. Absolut tot ce m-a sfătuit, mi-a prins bine. Tot el a contribuit și la liniile de bas, când n-am găsit pe altcineva s-o facă, și mi-a urmat indicațiile chiar și unde nu era de acord cu ele. În final, totul a ieșit cum vrusesem de la început. Era așadar posibil! A fost, tot timpul, posibil.
Foto: Jonas Hellborg, omul Anei.
Nota redacției: Un virtuos al chitarei bass, Jonas Hellborg este considerat unul dintre marii inovatori ai acestui instrument, depășindu-i frontierele și stabilind un prototip al basistului solo, urmat de generații de muzicieni. A scos peste 50 de albume, primele, într-o perioadă în care era foarte greu pentru un basist să-și impună munca solo. A cântat cu John McLaughlin și Mahavishnu, iar Mick Jagger l-a avut ca muzician pe primul lui album solo. De asemenea, Satriani i-a fost membru în formație, iar Peter Gabriel l-a curtat (fără succes) să vină în trupa lui.
Călinescu spunea că ”dintr-o călătorie se învață mai mult decât dintr-o bibliotecă”. Născută în România, carieră în Germania, cămin în Suedia. Ana este este o fată din:
Practic, am pașaport românesc și german. Spiritual, „acasă” pentru mine e mai mult o valoare interioară decât un spațiu geografic sau cultural. Mă simt între „ai mei” în multe colțuri ale planetei, unde mi-am petrecut timp bun și mi-am făcut prieteni.
Poate și datorită firii mele optimiste și curioase, am avut noroc de experiențe pozitive, care, practic, mi-au lărgit acea zonă de familiaritate, de confort, și care m-au învățat că, oriunde aș fi, voi reuși să navighez realitatea, voi fi bine. Sunt tot mai convinsă că viața e ca o bicicletă, stai în mișcare și nu vei cădea.
Firește că Romania e adânc întipărită în mine, cel mai bun lucru pe care-l pot face în privința asta este să o țin aproape și să o observ.
Germania m-a susținut și încurajat, și, respectându-mă, m-a învațat să mă respect pe mine și pe ceilalți. Întotdeauna, mă simt în siguranță acolo, devin cea mai bună versiune a mea, mai ales, în ce privește cariera.
Suedia e frumoasă, natura e puternică și pură, iar viața e simplă, fără dramă. Aici sunt mai aproape de mine, îmi pot auzi vocea interioară. Trăiesc deja de câțiva ani în Suedia și spre surprinderea mea îmi regăsesc bucuria și creativitatea din copilărie.
Deci, în împletitura româno-germano-suedeză, inspirația vine ”Bam!” în Suedia?
Da. Aici, avem o casă mare în mijlocul unei păduri. La început, ni se părea un dezastru faptul că suntem „fixați de glie„. Pân-atunci, nu mai stătuserăm în același loc mai mult de vreo două săptămâni, Jonas e o fire și mai nomadă decât mine.
De când ne-am cunoscut, în Italia (Verona!), acum mai bine de 14 ani, am locuit împreună peste tot și nicăieri, mai mereu în vreun turneu, la evenimente muzicale, vizitând prieteni sau locuri.
Dar, odată aici, nu ne-am putut plânge – spațiu pentru studio și instrumente, cântatul, noaptea fără a deranja vecini, aerul și apa incredibil de pure, alergările prin pădure, sălbăticiunile care ne vizitează, fragii și florile din jurul casei, grădina veșnic verde – un adevărat rai.
Am starea de spirit, spațiul și timpul să-mi urmez mofturile muzicale, oriunde vor ele. Chiar și pe vreme de pandemie. Un noroc imens, înțeleg perfect!
În România, marea parte gustă alte genuri, dar există un segment ce ar fi încântat să te audă live. Te-ai gândit la un concert în România?
Bineînțeles! Sunt curioasă ce-ar zice publicul român despre muzica mea, căci oamenii de radio care m-au ascultat recent mi-au zis că ei așa ceva n-au mai auzit și, ca să mă și ”încurajeze”, că așa ceva n-ar stârni interes în România și n-aș fi invitată nicăieri. Mai ales, că nu aparțin unui stil anume.
Pentru mine acesta e complimentul perfect, înseamnă că sunt pe calea cea bună, de-a demola șabloane și-a crea ceva nou, neobișnuit. Mi se pare o provocare și promite evenimente interesante.
N-am mai cântat în țară de vreo 20 de ani, va trebui, mai întâi, să reiau legătura cu lumea scenei și spectacolelor, să aflu cine se mai menține din vechile cunoștințe, să-mi fac prieteni noi.
Știu că s-ar putea să mai dureze până să se-ntâmple ceva, dar, am răbdare, și am multe alte lucruri de făcut între timp.
Dragostea ta este…
Păi, după cum am povestit mai sus, Jonas, care mă înțelege și ține la mine mai mult decât eu însămi. El m-a învățat să mă cunosc și să mă port frumos cu mine.
Odată, am alunecat pe scările casei, în Germania (o casă cu uși de sticlă, prin care încercam, uneori, să trec, rupându-mi nasul!) și m-am lovit rău.
M-a luat în brațe și mi-a repetat că trebuie să am mai multă grijă de mine. I-am spus că încerc, dar nu știu cum se face, nu-mi iese. Iar el mi-a zis: „Poarta-te cu tine, așa cum te-ai purta cu mine.” Atunci am înțeles. Cu el mă purtam mult mai atent decât cu oricine, căci îmi era cel mai drag. Am început să mă pun și pe mine însămi la același nivel.
Foto: Ana și Jonas, spre două decenii de la prima întâlnire de la Verona.
Tot așa, cu blândețe și răbdare, m-a învățat și despre viață, și despre muzică, despre cum să-mi înving fricile, să-mi las în urmă frustrările. Este un om grozav de sănătos la cap și echilibrat într-un mod foarte uman – înțelept și puternic, dar, în același timp, sensibil și vulnerabil.
Funcționăm excelent împreună – fiindcă el e un maestru al comunicării și astfel ne putem menține pe-aceeași lungime de undă – ne susținem reciproc, ne cărăm unul pe altul peste obstacole, când celălalt nu mai poate, ne știm și ne protejăm unul altuia punctele sensibile și ni le dezvoltăm pe cele puternice. Mă consider foarte norocoasă că l-am întâlnit. Dar nu asta voiai, tu, să auzi… ci despre adevărata mea dragoste, ciocolata, nu?
Prăjiturile tale arată fabulos! Cum ai început zbenguiala asta delicioasă?
Totul a început de la această bucătarie peste care am dat aici și de la marele meu dor de ciocolată (alături de soare și caniculă!) de când sunt în Suedia.
Bieții suedezi, pur și simplu, nu înțeleg noțiunea de ciocolată, prin urmare, nici nu le lipsește dacă n-o găsesc în magazine. Mă refer la cea pentru adulți, amăruie, serioasă.
A trebuit să o import de pe unde puteam (Italia, Franța, îmi agasez amicii nemți să-mi trimită o anumită marcă) și să-nvăț să manufacturez prăjituri, creme, ganache, glazuri.
Normal că la-nceput nu-mi ieșeau mai deloc, spre disperarea mea! Dar a renunța nu era o opțiune. Exersam la prăjituri, într-un asemenea ritm, că nu-mi puteam mânca toate rezultatele.
Fiindcă nici nu erau atât de rele încât să le arunc, am început să și dăruiesc cui se afla prin preajmă, vecinilor, prietenilor, musafirilor… Părea să le placă, așa c-am continuat să mă antrenez și pe pieile lor. Cu timpul, prăjiturile au început să iasă tot mai bune, mai fine, mai frumoase.
De dragul vecinilor suedezi, care se intoxicaseră de-atâta ciocolată, am început să fac și din „neciocolată” (de unde se vede cât de simplu se împarte universul dulciurilor pentru mine). Rubarbă, fragi, ceai verde, dulce de leche, levănțică, portocale, ghimbir, brânză dulce, lichior de ouă – experimentez cu orice, important doar să nu mă repet sau plictisesc.
Foto: Ana, când oferă ”pe tavă” muzică și prăjituri.
Majoritatea rețetelor le inventez pe loc și nu prea mi le mai amintesc după aceea. Așa că mai toate prăjiturile mele sunt unicate.
Iar dacă ar fi să parafrazez anticii romani cu-al lor „pâine și circ„, aș putea spune fără greș că pentru mine viața e „prăjituri și muzică„.
Ana, cântând, aci:
