„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

De-ai fi tu salcie în vie

de

Sacoul social este un articol vestimentar prin care omul devine degajat când ridică arătătorul sau spune bancul ăla vechi de trei ani. De regulă, o femeie, prin haină socială, îți spune, cam din prima, ce hram poartă, sexul slab fiind nu doar un semn de feminitate, dar și o bună scuză în caz de derapaj.

La unii bărbați, însă, cravata socială șade un pic altfel, chiar dacă nodul stă-n gât, nimeni nu trebuie să știe. Mama unui asemenea tip, de când l-a lipit la sân, i-a tot susurat în ureche ce stâlp al societății va deveni, ce telegraf al familiei va fi. Așa că, la maturitate, dacă refrenul nu se potrivește cu socoteala de la sân, bărbatul învață să ascundă lucruri, câteodată, abisale.

După ce se deconectează de la microfonul public, cum ajunge acasă, își aruncă sacoul și, atunci, toate obsesiile și complexele se rostogolesc fericite prin casă că au scăpat de nasturii sociali.

Așa că, expediția unei femei în capul unui bărbat, poate deveni, uneori, un act de eroism.

Deunăzi, am intersectat la bulevard un fost coleg de liceu. Rămăsese același lord, mi-a sărutat mâna blegită de caniculă, și pe drumul nostru, doar până la un punct, comun, ne-am oprit la o poveste de ceainărie, noi doi și vrăbiuța Bibi. El avea o conferință importantă peste câteva ore, eu nu aveam vreuna nici peste zece ani, așa că ne-am așezat la taclale.

Bibi stătea liniștită în colivie, o adusese de la medic unde o înregistrase în rândul lumii. Îmi arătă carnetul de sănătate și mi-am dat seama că era chiar al lui Bibi, cu nume, poză, dată de naștere, nu era nicio îndoială. Suplimentar, mi-a dezvăluit un secret, vrabia este Taur, adică Bibi a ieșit din găoace în zodie de învingător, iar, eu mă gândeam că vrăbioaica a clocit o cireadă.

Mă rog, când vezi cum strălucesc ochii unui om, te simți dator să fii părtaș la bucuria lui, fie și cu alte dioptrii. Mă uitam, când la poză, când la semnătura medicului care, numai după ce și-a tocit coatele vreo cinci ani, și-a câștigat dreptul să se atingă de Bibi.

Ne-am trecut rapid în revistă anii, joburile, căsătoriile, copiii, într-un elegant dialog de salon. Se simțea norcos, o soție frumoasă, un fiu ce performeaza de la coardă de chitară până la matematici absolute.

Avea o eleganță stânjenitoare, dar ochii plini de iubire pentru Bibi. Pe fiecare centimetru de haină se vedea suta de dolari, ceasul aduna câteva mii, rama de ochelari, alte mii. Nu m-am uitat la pantofi, dar, în mod cert, stăteam de vorbă cu un seif umanizat de Bibi. Știi cum e vorba aia, ”dă-i omului putere și-i vezi caracterul”, ei, bine, era un lord ecologist, familist, viață de succes.

Mă gândeam ce norocoasă trebuie să fie nevastă sa și cât de nesăbuită am fost eu, să fac o alegere rock, metale grele și foarte grele.
De la metale, mintea mea a pornit la joacă și mi-a ieșit o maximă minimă – orice iubire nebună dispare odată cu prima verighetă la amanet ca să-ți plătești avocatul. Nu i-am vorbit despre asta, știu că oamenii fericiți își protejează confortul de povești care sună a ratare.

Părea un lord de secol trecut, resuscitat ca exemplu de eleganță cu etichetă de exponat: „Ultimul lord. Vă rugăm nu atingeți, obiectiv supravegheat video”. Mi-a întins meniul să aleg un ceai, îmi veneau în minte doar traiste de mușețel și izmă, așa că am ales, ignorantă, un nume cu muzicalitate exotică.

Cum ni s-a adus ceaiul, mi-a felicitat opțiunea și am ascultat în fața ceștii unde și cum crește planta, cu dispersia ei geografică din Asia până în Anglia orei 5. Ceaiul curgea printr-un aspersor planetar care stropea artezian oameni, corăbii, expediții comerciale, vizualizam, caleidoscopic, istoria neîndulcită a ceaiului. Așa de neîndulcită, că m-a obligat să nu pun miere în ceașcă ca să-l degust cum se cuvine. Am făcut o gargară profană și mă întrebam dacă, după atâta sacralizare a ceaiului, mai aveam voie să-l beau sau trebuia să mă închin.

În boxe se auzea, difuz, Voltaj cu 20 de ani ”fără griji și fără bani”. Râdea de etapa asta a tinereții, la el se schimbase a doua parte a versului, la mine, prima.

Hăhăiam ca două oi cu ochii la Bibi, când îi sună telefonul:
– Cum adică ai uitat trotineta?! Bă, tu, în capul ăla, ai tărâțe?!…
Jenată, m-am uitat în ceașcă și mă-ntrebam dacă o exista și ceai de tărâțe, și dacă, da, ar fi bine să tac.
– Du-te înapoi, în parc, dracu te-a luat dacă nu găsești trotineta! … Bibi, scumpete, o sa te pun pe Insta!… Fii atentă, nu glumesc, când vin acasă, trotinetă te faci! Nu te mai smiorcăi, sună-mă când ești coerentă!

A închis și a continuat pledoaria ceaiului, după care, iar a sunat telefonul, de data asta, urgență de la firmă:
– Da, iubi, stai liniștită, slide-urile sunt mișto, am pus și animație 3D, produsul va fi în toate farmaciile, … n-are cum să te refuze, îl facem praf pe norvegian. Mă luase aseară pe skype cu Gigelul ăla, cu proiectul, că promite, că e rentabil, că nu știu ce… I-am zis că e ok, piu-piu, daaar, și mai băgam una rece, apoi, iar piu-piu, daaaar, și gata, i-am luat piuitul, promovarea e a ta, iubi! Diseară, tot vinul ăla, ok? Hai că nu mai pot vorbi, e un polițist în intersecție.
Bibi păsărea fericită.

Iar sună telefonul, îmi face semn că e nea Nae, tatăl lui. Îl știam din copilărie, în sfârșit, după Bibi, mai cunoșteam și eu pe cineva. Nae.
– Mă, te-ai țăcănit, ceeeee, au înmugurit aracii în vie?

Îi trimisese lui Nae un transport de nuiele de salcie ca să facă araci, iar, acum, înverziseră aracii în vie.
Off-lord. Așa m-am despărțit de lordul din liceu, mi-a pupat mâna și am plecat cântând ”De n-ai fi salcie în vie,/Ți-aș face o lobotomie.”

Mie, una, imi plăcea un băiat rock, metale grele și foarte grele, și nu e nimic rău în asta.

Categorii:
Relatări

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->